De același autor
Realitatea românească este aceea a unui sistem neofeudal, cârpit superficial cu ideologie de stânga şi capitalism.
Simplificând mult prin eliminarea nuanţelor, există două feluri de stângă politică: cea dintâi, numită de obicei în Europa social-democraţie, în SUA - liberalism, în Marea Britanie - „New Labour“, recunoaşte fără rezerve valoarea libertăţii şi, sub raport economic, crede în principiul solidarităţii: cei avuţi trebuie să contribuie la binele general mai mult decât ceilalţi; de aici sistemul de impozitare diferenţiat care, sub o formă sau alta, taxează veniturile mari. Din punct de vedere etic, această stângă ar putea fi apărată pe acest principiu, dar e o întreagă discuţie dacă poate fi apărată şi din punct de vedere economic. Cealaltă stângă – odinioară numită comunistă, azi mai prudentă cu denumirile, dar cu prezenţă în unele partide socialiste din Europa – nu e entuziasmată de libertate, deşi nu recunoaşte aceasta şi păstrează o suspiciune fundamentală, mai mult sau mai puţin radicală, faţă de proprietate – orice proprietate, fie ea mare sau mai mică. Pentru „cealaltă stângă“, simplul fapt de a fi proprietar e suspect: dar, atunci când proprietarul are şi un profit de pe urma proprietăţii, suspiciunea şi ostilitatea – care sunt principiale, şi nu circumstanţiale – se traduc imediat în politici de „corectare“, dacă, bineînţeles, „cealaltă stângă“ se află la putere într-un stat. De data aceasta nu numai politica economică este foarte problematică, dar şi legitimitatea sa etică, în măsura în care am putea vorbi despre o îngrădire de principiu a dreptului de proprietate, îngrădire greu de justificat prin principiul solidarităţii.
Se pune întrebarea ce fel de stângă avem în prezent la conducerea României: o stângă social-democrată, aşa cum pretind oficial PSD şi premierul Victor Ponta, sau „cealaltă stângă“ cu rădăcini comuniste?
Guvernul a anunţat că va taxa suplimentar veniturile rezultate din închirieri de imobile pentru asigurările de sănătate. De fapt, e vorba despre o impozitare suplimentară a faptului de a beneficia economic de proprietatea imobiliară, valabilă pentru toţi proprietarii – mari şi mici. Asociată cu ideea de a impozita mai mult proprietăţile închiriate care nu au destinaţie de locuit, taxarea suplimentară a închirierii ţine în mod clar de una tipică pentru „cealaltă stângă“. Implicit, există sugestia că proprietatea este acceptabilă pe deplin, doar atâta vreme cât nu produce „plusvaloare“, pentru a întrebuinţa cunoscutul termen marxist. Dacă, în schimb, o produce – fie şi la cel mai modest nivel, prin închirierea unei garsoniere unui student –, proprietarul trebuie să plătească suplimentar. Iar dacă garsoniera va fi închiriată unei firme despre care la rândul ei se presupune că produce „plusvaloare“, prelevarea suplimentară va creşte.
Şi acum, vine ciudăţenia: guvernul a anunţat că taxa pentru asigurările de sănătate prelevată din chirii va fi plafonată. Spus simplu, dacă cineva închiriază un apartament plăteşte x lei. Dacă închiriază 10 apartamente plăteşte 10 x lei. Dar dacă, să zicem, închiriază 100 de apartamente, va plăti tot 10 x lei! Aşadar, cei foarte bogaţi, marii proprietari care obţin profituri importante din închirieri de zeci şi sute de apartamente vor fi taxaţi proporţional mai puţin decât micii şi mediii proprietari, care închiriază una sau două camere. Putem înţelege lesne ce ce ascunde aici: PSD e un partid de „baroni“ locali şi centrali, un partid de îmbogăţiţi peste noapte din tot felul de afaceri, printre care şi cele imobiliare. Aceştia ar putea accepta să plătească suplimentar o sumă plafonată, rămasă pentru ei nesemnificativă; dar cum să se priveze pe ei înşişi de anumite venituri considerabile, în caz că taxarea nu ar fi plafonată?
În consecinţă, această politică fiscală va lovi direcţionat doar în clasa de mijloc – sute de mii de oameni care închiriază un apartament sau o cameră. În schimb, îi va lăsa neatinşi pe cei mai săraci, care nu au ce închiria, dar îi va trata cu multă bunăvoinţă şi pe cei foarte bogaţi, pentru care taxarea va fi plafonată.
Ce fel de stângă avem deci? Nu e stânga social-democrată, căci aceasta ar încerca să-i taxeze suplimentar numai pe cei bogaţi (indiferent cum ar fi ei definiţi în termeni economici). Seamănă cu „cealaltă stângă“ prin dorinţa de a lovi în beneficiile proprietăţii în general, dar în acest caz cum se face că îi tratează cu blândeţe tocmai pe proprietarii foarte bogaţi? Niciun socialist pur şi dur, dar autentic nu ar proceda în acest fel!
Avem oare o „stângă originală“, aidoma cândva celebrei „democraţii originale“ a lui Ion Iliescu? Denumirea contează mai puţin.
Realitatea – vizibilă şi din această preconizată taxare, dar şi din alte locuri – este aceea a unui sistem neofeudal, cârpit superficial cu ideologie de stânga şi capitalism: „baronii“ conduc statul şi îşi împart puterea, distribuind gratuit beneficii unei pături relativ sărace şi dependente a populaţiei, care însă, drept plată, îi susţine la alegeri. Pentru a obţine însă fondurile necesare acestei distribuţii, dar şi propriilor nevoi de consum, sistemului neofeudal nu-i rămâne decât să exploateze economic „clasa de mijloc“. Şi iată că – aşa cum suntem anunţaţi – o şi face prin politica sa fiscală.
Cât despre rezultatele anticipabile, economice şi politice, ale unei astfel de politici neofeudale prelungite în timp, aceasta ţine de o altă discuţie. Dar o consecinţă măcar e limpede: dezgustul şi înstrăinarea faţă de stat – nu de ieri-de azi, dar care se vor accentua – ale acestei „clase de mijloc“. //
