De același autor
Cine ar fi zis, acum patru ani și ceva, când USR și PNL l-au susținut pe Nicușor Dan la Primăria Bucureștiului, determinând victoria împotriva candidatei PSD, Gabriela Firea, că în următoarele alegeri PSD și PNL, acum aliați, vor susține candidatura atât de neplauzibilă și impopulară a medicului Cîrstoiu? Și cine ar fi zis că Nicușor Dan, cu un prim mandat presărat de probleme de comunicare cu publicul și de destule nerealizări, va rămâne totuși acceptabil și pentru un al doilea mandat, având în vedere candidatura nu atât a lui Cîrstoiu, cât a unui Piedone cu ambiții mult mai mari decât de primar de sector 5 sau 4? S-ar părea așadar că, pe de o parte, incapacitatea coaliției PNL-PSD de a găsi un candidat independent puternic, pe de alta, antipatia unei părți notabile a bucureștenilor față de Cristian Popescu Piedone ar putea asigura victoria lui Nicușor Dan pentru un al doilea mandat.
Dar cine ar fi zis, în urmă cu cinci ani, pe când USR alerga cu pași mari pentru a obține un frumos scor electoral în precedentele alegeri europene, în care PNL avea să iasă pe locul întâi, că azi PSD și PNL vor fi într-o coaliție de guvernare, pusă acolo de Iohannis însuși, care acum câțiva ani jura dușmănie eternă PSD-ului? Cine ar fi zis că USR, amețit de succes, va pierde teren la alegerile generale și locale de mai târziu, își va schimba liderii, se va fragmenta, se va lupta cu sine însuși, pentru ca acum să alerge cu pași mult mai mărunți într-o coaliție cu fragmentele altor două partide, mari pe timpuri – PMP și liberalii dizidenți ai lui Ludovic Orban? Unii ar merge cu gândul și mai departe și nu le-ar veni să creadă văzând că PNL-ul, condus cândva de Orban, a ajuns să aibă drept președinte un personaj atât de nereprezentativ și neplauzibil ca politician precum Nicolae Ciucă.
Poate că unii s-ar fi așteptat și acum câțiva ani ca populiștii, anti-europenii și anti-occidentalii să câștige teren, așa cum o fac azi cei din AUR. De fapt, se pare că singura justificare politică validă a coaliției PSD-PNL este unirea împotriva AUR, așa că ei ar trebui să se simtă măguliți că au ajuns astăzi pe poziția de apărători ai democrației și europenismului. Cine ar fi zis, totuși?
Dar lucrul la care, probabil, cel mai puțin ne-am fi așteptat în anii trecuți ar fi fost ca Mircea Geoană, după stagiul de la NATO, să revină cel mai bine plasat candidat la președinția României. El, învinsul din 2009 al lui Traian Băsescu, fostul lider PSD care nu s-a consolat niciodată cu înfrângerea, ba chiar a clamat mereu frauda electorală, acum ne va apăra împotriva lui George Simion sau a altui candidat AUR să pună mâna pe putere și să ne stârnească împotriva aliaților și a Uniunii Europene!
Pe el, aliatul de demult al lui Dan Voiculescu, îl vom vota acum drept stâlp și reazem al neprețuitei democrații românești? Pe Geoană deci, „prostănacul” lui Ion Iliescu, care a eșuat în lupta cu Băsescu, care a pierdut partidul în favoarea lui Victor Ponta, care n-a prea realizat nimic personal ca om politic, el, al cărui rol efectiv la NATO – s-o recunoaștem – nu-l prea înțelege nimeni, pe Geoană deci, devenit independent și descins de la Bruxelles, îl vom vota, după toate probabilitățile, în toamnă, pentru a bara ascensiunea unui candidat AUR, cel mai probabil intrat și el în turul doi. Ba și vom zice: „Ei, se putea și mult mai rău decât Geoană, care are măcar experiență și e un ferm susținător al euro-atlantismului!“ Cine ar fi zis?
Dar poate că lucrul la care, cel puțin acum vreo douăzeci de ani, nu ne așteptam aproape deloc este dezolanta mediocritate a liderilor politici din mai noile generații din toate partidele. Parcă nu ne-ar fi venit să credem că sistemul politic din România nu va fi în stare, după peste 34 de ani de la Revoluție și 17 de apartenență la Uniunea Europeană, să producă figuri ceva mai luminoase și mai consistente decât Ciolacu, Ciucă, Dan, Drulă&Co și ca Geoană să fie, prin comparație, o lumină!
Istoria a vrut altfel și și-a cam râs de noi.
