De același autor
Stă în logica elementară a oricărei strategii (militare, politice, economice etc.) să-și definească, îndată după scopul demersului, principalul adversar, ori, mai analitic, să-și ierarhizeze adversarii după periculozitatea lor. Concomitent, va trebui să-și definească și aliații conjuncturali. În fond, tot asta a spus și Carl Schmitt cu celebra lui definiție a „politicului”: „a ști să deosebești între prieteni și inamici”. Ierarhizarea inamicilor e esențială, căci resursele fiind întotdeauna limitate, acțiunea, pentru a avea șanse de succes, trebuie să se îndrepte prioritar împotriva inamicului văzut ca principal sau cel mai periculos, deși asta nu înseamnă că nu există și alții. Dar acești „alții” pot și trebuie temporar să fie lăsați în plan secund, ba chiar pot fi, până la un punct, luați drept aliați conjuncturali, dacă și ei au aceiași inamici principali. Ceea ce adesea nu e ușor nici ideologic, nici psihologic, nici moral, dar tocmai asta înseamnă „a ști să deosebești între prieteni și inamici” și să ți asiguri și ție, și celor care depind de tine, o bună perspectivă de victorie.
Să aplicăm această maximă la situația actuală și să ne întrebăm: cine sunt în anul sau anii aceștia principalii inamici ai liberalismului esențial, ai ordinii internaționale bazate pe reguli, ai unei structuri multistatale și liberale precum Uniunea Europeană; pe scurt, cine sunt astăzi principalii inamici ai libertății, văzută în sens cuprinzător, constituțional, juridic, național, civilizațional, de conștiință etc.? Și cum ar trebui să-i ierarhizăm? Cred că nu-i greu de dat un răspuns întemeiat. Altceva e greu pentru unii, cel puțin: să se elibereze de povara unor prejudecăți și resentimente mai vechi și să accepte această ierarhie. Așadar, iată o schiță a unei ordini ierarhice:
Inamicii principali ai libertății de pretutindeni de azi, cei mai periculoși și care trebuie combătuți cu precădere, sunt marile puteri autoritare și totalitare: China, Rusia, Iranul, Coreea de Nord împreună cu alianța formală sau informală dintre ele. Nu trebuie uitate nici organizațiile teroriste, precum Hamas, susținute pe față sau discret de aceste puteri totalitare (sau de unele dintre ele). În particular, în Europa trebuie respins sub toate formele imperialismul rusesc, care vrea nu numai să distrugă Ucraina, dar și să reocupe militar sau politic acea parte a Europei pe care o dominase cândva fosta URSS. Nu cred că trebuie să argumentez prea mult acest punct de vedere.
În al doilea rând trebuie combătuți aliații „dinăuntru” ai acestor puteri totalitare. Este vorba despre partide, lideri și organizații care, în numele unui fals conservatorism, în realitate promovează iliberalismul. Sunt „nativiștii” și „suveraniștii”, al căror vis este distrugerea Uniunii Europene și revenirea la naționalismul dur și pur al secolelor XIX-XX, împreună cu distrugerea laicității, expulzarea imigranților, revizuirea într-un sens nedemocratic și iliberal a legislațiilor naționale și constituționale. Evident, ei servesc interesele puterilor totalitare, ale Rusiei în mod special – fie că sunt conștienți sau nu de asta. Printre acești adversari interni ai libertății, un loc de frunte îl ocupă Donald Trump și „trumpiștii” din partidul republican din SUA, care blochează de luni întregi un ajutor esențial pentru Ucraina. Lucru care dovedește că ei doresc în fapt victoria Rusiei, înfrângerea și ocuparea Ucrainei, umilirea Vestului și a Statelor Unite în particular. Pretinsa lor idee despre o „negociere” cu Rusia este, în fapt, o capitulare. Or, în 2024 aceste partide și mișcări au posibilitatea să câștige puterea sau (după caz) o parte însemnată a puterii în țări din Europa sau în SUA – ceea ce ar putea însemna diminuarea drastică a voinței Vestului (sau a unei părți a lui) de a rezista eficient și pe termen lung puterilor totalitare. Pericolul din partea acestor puteri totalitare și a aliaților lor din interior este deci major și iminent. Pentru România este vorba bineînțeles mai întâi despre partidul AUR și apoi despre alte grupări populiste de dreapta (SOS-ul Dianei Șoșoacă) care promovează deschis sau disimulat prietenia cu Rusia și inimiciția cu Uniunea Europeană, dar și despre unele grupuri și mișcări neolegionare, aliate eventual cu unele cercuri extremiste din cadrul BOR.
La o distanță apreciabilă în periculozitate de acești doi inamici-campioni ai libertății vin și radicalii de stânga de azi, ideologiile woke, promotorii extremi ai „corectitudinii politice”, ideologiile radicale de gen, ecologismul și feminismul extremiste, renașterea rasismului sub forma critical race theory etc. Nu că acestea n-ar exprima un fundamentalism total iliberal. Dar nicăieri în Europa și America de Nord, aceste mișcări, puternice în mediul academic, n-au vocația în prezent să ocupe centrul politicii naționale, să dea președinți, partide de guvernământ, prim-miniștri sau miniștri. Nu stânga radicală, ci dreapta radicală și populistă amenință azi (ca și în Germania lui 1930-'32) să preia puterea sau o parte a puterii în state precum SUA, Franța, Olanda etc. Sunt, desigur, conștient că argumentele antiliberale și antiraționaliste au migrat și migrează liber de la extrema stângă la extrema dreaptă și înapoi; sunt conștient și că partidele „de centru”, liberale, au făcut uneori concesii prea mari stângii radicale, iar liberalismul s-a lăsat uneori sedus de sirenele acesteia, stârnind reactiv tendințe conservatoare antiliberale. Totuși, în momentul de față, repet, principiul strategic despre care vorbeam impune ca rezistența și lupta principală să se dea pe terenul dreptei radicale și populiste, al aliaților ideologici și politici ai Rusiei din Occident, nu al stângii radicale și cu atât mai puțin pe terenul „centrului” liberal. Nu fiindcă stânga și centrul n-ar merita să fie combătute ori criticate la rândul lor, dar deoarece nu sunt resurse suficiente psihologice pentru a le combate simultan pe toate, trebuie făcută o alegere strategică generatoare de tactici de luptă eficiente.
Repet: liberalismul și ordinea liberală a lumii, a Uniunii Europene și a României trebuie apărate. O mare greșeală ar fi să credem că totul merge acceptabil și că vorbim numai despre primejdii imaginare. O alta, aproape la fel de mare, ar fi însă să inversăm ordinea strategică optimă și să combatem prea înverșunat unele excrescențe de stângism, de „political correctness” sau de ideologie de gen etc., considerându-le principali inamici astăzi, aliindu-ne astfel, fie și neintenționat, cu criticile ideologilor lui Putin. Ar însemna să uităm că adevărata primejdie la adresa libertății și a modului nostru de viață vine și acum, ca și în urmă cu multe decenii, dinspre Răsărit, nu dinspre Apus. //
