De același autor
Actualul conflict armat dintre Israel si organizatia Hezbollah cu sediul în Liban trebuie sa ne reaminteasca - daca mai era nevoie - cat de complicata, dificila si periculoasa este lumea în care traim. In aceste conditii, devine cu atat mai urgent sa definim nu numai interesul national în ceea ce priveste politica externa si de securitate, dar mai ales si cine si cum îl defineste. Caci interesul national nu e o entitate în sine, existenta undeva într-un empireu politic, de unde cineva providential îl trage afara si îl pune la îndemana tuturor, ci e un operator, o functie de însumare a energiilor statelor, construita de acestea.
S-au auzit voci, saptamanile trecute, care au afirmat ca aceasta politica externa si de securitate nu trebuie sa fie apanajul unor cabinete, care s-o produca la adapost de ochii politici ai publicului, ci trebuie sa fie bazata pe optiunile deschise, fundamentale ale natiunii. De pilda, premierul Tariceanu, ca si unii analisti politici, precum Cristian Pirvulescu, au sustinut ca, de vreme ce majoritatea populatiei doreste retragerea trupelor romane din Irak si Afganistan (si probabil si din Bosnia), aceste trupe trebuie retrase, deoarece opinia publica este suverana. Întrebarea este, deci: asemenea decizii trebuie supuse vointei publice? Ar trebui supuse ele unor referendumuri? Argumentul principal în favoarea unor asemenea decizii bazate pe opinia publica este ca, de vreme ce natiunea este depozitara "vointei generale", este just ca ea sa se pronunte direct în chestiuni fundamentale care o privesc direct.
Dar ce înseamna, în acest caz, "direct"? Un impozit pe salarii, o lege reglementand urbanismul, masuri privind asigurarile de sanatate - iata chestiuni care ne privesc direct. Pe acestea le întelegem usor, caci avem o experienta directa asupra continutului lor. Stim imediat, si fara a avea o instructie speciala, daca, avand în vedere pozitia noastra în societate, ne sunt sau nu în avantaj. Suntem, asadar, în chestiuni de politica interna de doua ori direct implicati: o data, fiindca legislatia sau masurile respective ne afecteaza nemijlocit pe majoritatea noastra; în al doilea rand, fiindca avem experienta proprie si competenta practica, majoritatea dintre noi, sa ne pronuntam.
Lucrurile stau cu totul diferit în ceea ce priveste politica externa si de securitate: aici, majoritatea dintre noi suntem incompetenti. Mai întai, ne lipsesc cunostintele teoretice, chiar cele elementare. Iar cunoasterea practica nu o putem dobandi din cauza lipsei experientei directe. Or, tindem sa întelegem bine numai lucrurile pe care le cunoastem din experienta. Însa ce fel de experienta directa putem avea majoritatea dintre noi asupra conditiilor din Irak, asupra organizatiilor teroriste, asupra finantelor internationale? Dimpotriva, cine ne-ar putea nega experienta în ceea ce priveste starea spitalelor? Desigur, un tratat international ne poate afecta imens, dar o face doar indirect, prin intermediul consecintelor pe plan intern, care abia acelea pot fi experimentate direct, dar nu ca fapt de politica externa, ci interna. De aceea, majoritatea dintre noi suntem nu numai nestiutori în politica externa ca atare, dar si neinteresati de ea. Dar cum putem întelege ceea ce nu ne intereseaza?
În consecinta, a supune la referendum politica externa si de securitate ar fi absurd, iar politicienii care propun acest lucru sunt demagogi, si nu democrati. Oricat de socant ar suna aceasta, spre deosebire de politica interna, în politica externa interesul national nu este si nu trebuie sa fie construit de public si nu trebuie sa fie supus direct aprobarii acestuia. Nici macar dezbaterea publica nu e aici un panaceu, deoarece, în absenta experientei directe si a interesului, ea devine vida. Evident, publicul poate controla indirect lucrurile, deoarece în final guvernele sunt alese de public. Dar, asa cum se stie, de obicei, motivele principale pentru care guvernele vin si pleaca sunt de politica interna, adica cele legate de experienta directa a oamenilor. De unde rezulta ca, în politica externa, publicul statelor democratice este incompetent; si ca cei desemnati de acesta sa fie competenti au fost desemnati din motive de politica interna. Asadar, ei nu pot fi controlati eficient si în cunostinta de cauza, iar, daca au vreo competenta în domeniu, aceasta e doar accidentala.
Cel mai rau stau lucrurile în cazul unor organizatii precum Uniunea Europeana, unde limita dintre intern si extern este vaga. Riscul aici este ca însasi politica interna, devenita, în parte, comunitara, sa se "externalizeze", deoarece publicul pierde deopotriva experienta directa a ei si interesul pentru ea ca politica externa, comunitara.
Oricum, dintre doua rele - acela de a supune direct politica externa controlului inexperientei publicului si acela de a o lasa în administrarea unor cabinete desemnate de public pentru alte motive decat pentru politica externa -, al doilea este mai mic. Ceea ce nu înseamna ca e mic.
