'Compromis toxic'?

Dacă admir inflexibilitatea în cazul magistratului, o privesc cu îngrijorare în cazul omului politic, dar și al formatorului de opinie, atunci când el îl îndeamnă pe omul politic în această direcție. În primul caz, inflexibilitatea e imperativă; în al doilea, e rețeta unei catastrofe.

Săptămâna trecută a plouat cu acuzații de „tră­da­re“, „capitulare“, „compromis toxic“ și alte ca­rac­terizări similare. În sine n-ar fi fost o noutate, dar faptul că ele au căzut din direcții diametral opuse – pe de o parte, din tabăra Antonescu-Voiculescu asu­pra lui Ponta, pe de alta, din aceea a co­men­ta­torilor din tabăra Morar-Macovei asupra lui Bă­ses­cu - e îngrijorător. În orice caz, fronturile de luptă s-au redesenat diferit față de cum erau până ieri: cu un „centru“ Băsescu-Ponta și cu două extreme care se detestă, dar se înțeleg într-un punct – ace­la că centrul e trădător. N-ar trebui să trecem cu prea mare ușurință peste această bizară situ­a­ție.

Departe de mine, desigur, de a echivala cele două ex­treme: de fapt, d-l Morar și procurorii săi au tot dreptul să fie „extremiști“ – ei chiar sunt datori cu o atitudine inflexibilă. Niciun compromis nu e ac­cep­tabil în cazul unui magistrat și tocmai de aceea gestul d-lui Morar de a demisiona de la conducerea interimară a Parchetului General e firesc. D-l Mo­rar nu are a se plasa la nivelul politicii, ci numai la cel al marilor principii ale justiției și legii, pe care e dator să le apere și să le pună în aplicare, orice ar fi. Ceea ce a și făcut de-a lungul a 8 ani – motiv pentru care are parte de toată admirația noastră. Altfel stau lucrurile cu politicienii: pentru ei in­fle­xibilitatea și radicalismul – chiar pentru o cauză bu­nă – sunt dezastruoase. Căci sarcina lor nu e să apli­ce marile principii ca atare, ci să facă un pic mai bună lumea destul de rea în care trăim sau, la limită, să facă în așa fel încât ea să nu fie mult mai rea. Cât despre comentatorii naivi și prea pătimași care îi judecă pe oamenii politici asumând per­spec­tiva procurorilor, cred că din partea lor se cere ce­va mai mult discernământ.

Este, așadar, compromisul Ponta-Băsescu privind nu­mirile procurorilor o „capitulare“, cel puțin da­că îl privim din perspectiva lui Băsescu?

Mai întâi să notăm că sunt bune șanse ca „târgul rușinos“ să fie în plină desfășurare: adjuncții de la DNA nu au fost nominalizați de premierul-mi­nis­tru interimar al Justiției. Asta înseamnă că lista lor este subiect de negociere în continuare. Cred că une­le nominalizări îndoielnice ale șefului (Tiberiu Ni­țu) și adjuncților săi de la Parchetul General îi la­să președintelui o bună marjă de manevră pentru a aduce, în schimb, la DNA oameni „căliți“ și in­de­pendenți. Cred, de asemenea, că demisia lui Morar din fruntea Parchetului General, cerută de Ponta în mod insistent, a permis reluarea negocierilor. În fine, nu a fost nominalizat un nou ministru al Jus­tiției, dar s-a decis ca acesta să fie un „teh­no­crat“ – ceea ce este deja un câștig pentru o justiție in­de­pendentă. În al doilea rând, să notăm că me­sa­jele venite din partea ambasadelor Statelor Unite și Ma­rii Britanii susțin „târgul rușinos“ și „ca­pi­tu­la­rea“. „Ne bucurăm să vedem, se scrie în comunicatul Ambasadei SUA, că s-au făcut no­mi­nalizările de procurori, iar procesul consultativ poate merge acum mai departe.“

Când judeci un astfel de compromis trebuie să ai în vedere atât ceea ce con­sideri a fi o situație ideală, cât și ceea ce pare a fi situația probabilă în ab­sența compromisului. Soluția ide­ală pentru continuarea reformelor în justiție – propusă de președinte, dar și de americani – fusese, de multă vre­me, rocada dintre Morar și Kövesi. Do­rința USL, asumată din campania electorală, era să scape de ambii – ce­ea ce a și încercat d-na Pivniceru. Cu alte cuvinte, se intenționa subor­do­na­rea nemijlocită a DNA unor po­li­ti­ci­eni care vor să scape cu orice preț de inculpare în dosare de corupție. Com­promisul rezultat: rocada se face nu­mai pe jumătate (premierul nu­min­du-și omul său la Parchetul Ge­ne­ral), dar – aș spune – în jumătatea esen­țială: la DNA nu vom avea șef un om al lui Voiculescu, ci pe doamna Kö­ve­si, lăudată în rapoartele MCV. De ace­ea eu cred că e o victorie – nu ma­jo­ră, dar reală, în condițiile în care USL are 70 % din parlament, aproape toa­tă administrația totală și când o opo­ziție neputincioasă și fărămițată nu poate inspira decât descurajare.

Unii dintre cei care au vorbit zilele aces­tea despre „compromis toxic“, „ca­­pitulare“ etc. săvârșite de Traian Băsescu par să fie adepții a ceea ce fran­cezii numesc „la politique du pire“. Ei știu bine că nu exista nicio șansă ca Morar să fie menținut în sis­tem sau ca măcar unul dintre ad­junc­ții săi să fie numit șef al DNA (gest in­terpretabil de USL ca o continuare a „domniei“ lui Morar prin in­ter­me­di­ar); dar reproșează președintelui că nu a dovedit eroism moral, res­pin­gând toate ofertele lui Ponta. Ce ar fi rezultat dacă ideile lor ar fi fost apli­cate? Președintele-erou s-ar fi pus pe sine într-o situație imposibilă, apă­rând ca inamic al stabilității; ar fi pier­dut susținerea Occidentului (de vre­me ce acesta „se bucură“ de com­pro­misul obținut); ar fi justificat o nouă suspendare. Or, indiferent de re­zul­ta­tul referendumului, Ponta și An­to­nes­cu ar fi avut timp să facă toate nu­mirile la parchete. Demis ori nu, pre­ședintele ar fi fost apoi salutat de o mână de entuziaști; dar efectele unui astfel de gest absolut nepolitic ar fi fost dramatice: planul lui Voiculescu de a acapara justiția ar fi fost în­de­pli­nit total. Asta își doresc „radicalii“ noștri?

În sfârșit, trebuie să notăm că „târ­gul rușinos“ a săpat o falie adâncă în­tre PSD și liberalo-conservatori. Pen­tru prima oară s-a vorbit direct des­pre desfacerea USL. Liberalii au pier­dut un ministru de Justiție și speră, de­sigur, ca retorica lor strident anti-Băsescu, dar și anti-Ponta să le adu­că susținere politică, mai ales în pers­pectiva unei rupturi. Fie și numai izo­larea tandemului antioccidental An­tonescu-Voiculescu, care tot aruncă ochiade Rusiei, merita un „com­pro­mis toxic“!

Ce va fi vom vedea. În ceea ce mă pri­vește, refuz „la politique du pire“ și, dacă admir inflexibilitatea în cazul ma­gistratului, o privesc cu în­gri­jo­ra­re în cazul omului politic, dar și al for­matorului de opinie, atunci când el îl îndeamnă pe omul politic în această direcție. În primul caz, in­fle­xibilitatea e imperativă; în al doilea, e rețeta unei catastrofe. //