"Constitutia Nastase"

In 1991, cand a fost redactata, votata si apoi referendata actuala Constitutie, marile griji ale guvernarii erau, daca ne mai aducem aminte: lupta impotriva ideii de restauratie monarhica, suspiciunea fata de unguri, ochiadele tot mai insistente facute partidelor nationaliste, retinerile fata de proprietatea privata - totul in contextul unor puternice presiuni interne si internationale pentru deschidere si liberalizare si avandu-se in spate inca umbra grea a tiraniei ceausiste. Mai presus de toate era la ordinea zilei legitimizarea si intarirea "regimului Iliescu", aprig si vocal contestat in numele anticomunismului de o buna parte a opiniei publice. Nu este de mirare ca ceea ce a rezultat - Constitutia - a reflectat toate acestea: o combinatie de nationalism si patriotism civic, de liberalism si etatism si mai ales faimosul "semi-prezidentialism", nascocit anume pentru Ion Iliescu: legitimitate populara, stabilitate pe functie, prerogative largi in politica externa si aparare, rol retras, mai discret in politica interna, ceea ce implica un premier - "tehnician", mai degraba obedient, supus directivelor prezidentiale si gata sa preia asupra-i nemultumirile populare.
Cu astfel de trasaturi, Constitutia a functionat foarte bine sub guvernarea Iliescu-Vacaroiu, pentru care fusese, de fapt, croita.
In schimb, sub "regimul Constantinescu", lucrurile au luat-o razna: puterea s-a scindat, a devenit bicefala, ba chiar tricefala: presedintele, premierul si liderii partidelor din coalitie s-au aflat mereu in rivalitate. S-a vadit dificultatea de a se obtine demisia Cabinetului, atunci cand premierul se opune; dar a aparut limpede si neputinta presedintelui de a-si impune o politica, atunci cand liderii de partid nu sunt de acord. In loc ca electoratul sa fie pus sa decida, prin alegeri anticipate, in caz de sciziune in cadrul coalitiei, sistemul constitutional a favorizat ineficienta generala si crizele prelungite din interiorul Executivului.
La 11 ani dupa promulgarea Constitutiei, Ion Iliescu, din nou presedinte, dar aflat in ultimul mandat, s-a impacat cu regele, joaca rolul unui fel de "pater patriae" bonom si pare sa se gandeasca mai ales la prezenta sa in viitoarele manuale de istorie. Ungurii sunt fidelul aliat al partidului de guvernamant, "intrarea in Europa" aduna toate energiile, iar rolul premierului - sef al Guvernului, dar si lider al partidului de guvernamant - a crescut enorm.
Astfel ca nu mi se pare deloc de mirare faptul ca d-l Adrian Nastase a propus schimbarea Constitutiei in sensul transformarii sale intr-o constitutie parlamentara. Ca o asemenea schimbare este necesara si benefica pare verosimil. Oricum, foarte multe argumente pledeaza in favoarea ei.
Astfel, presedintele ar detine prerogative limitate, mai degraba de reprezentare, si ar fi ales de Parlament. Ambivalentele actuale ale puterii executive ar fi eliminate. Premierul ar fi seful puterii executive; el ar fi totodata liderul partidului victorios in alegeri. Alegerile fundamentale nu ar mai fi cele prezidentiale, ci cele parlamentare, cu un evident castig in seriozitatea lor: viitorii premieri s-ar bate pentru dreptul de a administra direct tara, si nu pentru cel de a desemna un administrator al tarii. Discursul tehnic ar castiga inaintea demagogiei, iar numarul candidatilor seriosi ar fi limitat la cel al partidelor parlamentare. In plus, trebuie privit la exemplele europene: marea majoritate a statelor Uniunii Europene sunt democratii parlamentare; Franta face exceptie, dar exemplul francez nu este recomandabil, deoarece el confera puteri mult prea mari presedintelui.
Nu-i mai putin adevarat ca o Constitutie "parlamentara", cum spuneam, serveste foarte bine interesele actualului premier: PSD este, in momentul de fata, cu mult cel mai important partid romanesc, iar d-l Nastase il conduce cu mana de fier. Traian Basescu, singurul lider politic din opozitie a carui popularitate se apropie de aceea a premierului, dispune de un partid care abia reuseste sa ia in sondaje 11%. Sansa PD-ului de a iesi la alegerile din 2004 primul partid al tarii pentru a-l da pe primul ministru este foarte mica, iar posibilitatea unei coalitii, avandu-l in frunte pe d-l Basescu, pare deocamdata palida. (Nu e intamplator ca, tocmai de aceea, d-l Basescu nu vrea "republica parlamentara", ci vrea "prezidentialism" curat. Declaratia sa ca, in acest caz, "Verestoy si Hrebenciuc ar face presedinti" nu e decat demagogie pura, de vreme ce prerogativele unui astfel de presedinte ar putea fi foarte limitate.)
Asemanatoare sunt si motivele pentru care C.V. Tudor respinge propunerile de amendare constitutionala. In plus, confruntarea "prezidentiabililor" il slujeste mult mai bine pe "tribun" decat aceea a viitorilor premieri. Atat PRM, cat si PD ar risca sa obtina scoruri mai modeste in alegerile parlamentare, daca ar fi lipsite de "locomotivele electorale" ale liderilor lor.
Astfel ca se poate afirma ca, asa cum "semi-prezidentialismul" a fost confectionat dupa interesele lui Ion Iliescu din 1991, "parlamentarismul" risca sa fie desenat dupa interesele lui Adrian Nastase din 2001.
N-ar fi totusi, in sine, ceva atat de grav, daca n-ar exista temerea legitima - mai ales dupa scandalul "Armagedon II" - ca un regim politic croit dupa preferintele si interesele d-lui Nastase s-ar putea usor transforma intr-o dictatura personala, abia disimulata, a acestuia. Intr-adevar, viitorul premier ar cumula majoritatea atributelor premierului si presedintelui din actuala formula. Puterea sa n-ar mai putea fi restransa sau contrabalansata de eventuale actiuni prezidentiale, asa cum se intampla acum. Limitarea la doua mandate n-ar mai fi posibila, iar un premier ar putea fi reales, in principiu, pentru mai multe mandate succesive. Bicefalismul actual constituie o limitare interna a bratului executiv al puterii, limitare foarte importanta intr-o democratie nesigura ca a noastra, unde justitia este influentabila politic, Parlamentul lipsit de autoritate, iar opozitia, adesea, ineficienta. Supusenia, conformismul, dezinteresul pentru afacerile publice din partea unei mari parti a populatiei ar putea face restul, pentru ca, intr-o circumstanta avantajoasa, intreaga tara sa fie predata pe tava lui Adrian Nastase.
Daca nu s-ar fi intamplat "Armagedon II", care a dovedit cat de putin capabil este primul ministru sa suporte criticile publice, fiind gata sa ordone sa fie arestati cei care nu-i convin si sa sara de beregata presei daca aceasta il ataca, as fi fost in favoarea propunerii lui Adrian Nastase. As fi spus, fara umbra de indoiala, ca o "republica parlamentara" este mai clara, mai eficienta, mai moderna, mai europeana si ca trebuie adoptata si in Romania.
Dar "Armagedon" s-a intamplat si am unele ezitari: daca rostul primordial al unei Constitutii este sa evite concentrarea puterii in stat in mainile unui singur om sau in cele ale unui grup restrans, atunci - tinand seama de predispozitiile de caracter ale d-lui Nastase, vadite cu aceasta ocazie - sunt ispitit deocamdata sa vorbesc, in ceea ce priveste revizuirea Constitutiei la acest capitol, in termenii contradictorii ai lui Farfuridi.
Atata vreme cat politicienii romani tind sa deseneze constitutii care, mai intai de toate, sa li se potriveasca lor insile, sunt tentat sa ma consolez cu desenul cam echivoc, cu chipul lui Ion Iliescu. Desenul prin care se stravede Adrian Nastase este, de buna seama, mai limpede si are contururi mai ferme, dar in el se stravede si ambitia sa de putere, din pacate, mult prea ferm si mult prea limpede.