De același autor
Azi, 13 aprilie, cînd scriu aceste rînduri, știrile din lume despre pandemia Covid 19 arată relativ încurajator: în majoritatea țărilor vest-europene grav afectate, Italia, Spania, Franța, Germania, numărul noilor infectări raportate zilnic e în scădere de mai multe zile; de asemenea e în scădere și numărul deceselor zilnice și, chiar mai accentuat, numărul pacienților de la terapie intensivă. Pare-se că și în SUA există deja cel puțin o plafonare a deceselor noi și a noilor infectări. Măsurile de „distanțare socială” au dat, așa cum era și de așteptat, roade. La noi, suntem încă, pare-se, pe versantul de suire al curbei, așa că ne mai așteaptă vreo două-trei săptămîni dificile, suntem avertizați.
Nu e de mirare că, în aceste condiții, majoritatea statelor se pregătesc pentru „repornire”, pentru relaxarea restricțiilor de circulație, astfel încît economiile să înceapă să răsufle. Deja în Spania unora dintre întreprinderi li s-a permis să repornească, Germania a permis lucrătorilor agricoli sezonieri din România și Polonia să revină la strînsul recoltelor de sparanghel. Danemarca și Austria, dar și Germania (cu relativ puține decese) plănuiesc restartul pentru perioada imediat următoare, sperînd astfel să minimizeze uriașele daune aduse deja economiilor lor.
Problema este – cum ne spun toți specialiștii – că noul virus nu va dispărea. Deja știm că el este mult mai răspîndit în multe populații decît o arată testele efectuate și pozitive, chiar și în acele țări (precum Coreea de Sud și Germania) unde ele au fost făcute pe o scară extinsă. OMS anunță azi 1.850.000 de cazuri de la începtul pandemiei și 1.300.000 cazuri active, dintre care 96% sunt descrise ca „ușoare”. Numai că numărul cazurilor reale trebuie să fie cu mult mai mare. Asta, fiindcă un mare număr de infectați sunt asimptomatici sau au simptome foarte ușoare, asemănătoare unei banale viroze respiratorii și ei n-au putut fi luați în calcul. Cît de răspîndit este de fapt virusul? Nimeni nu știe exact și estimările variază de la de două ori (în Islanda), la un gigantic de 30-50 de ori mai răspîndit, după estimări făcute în Danemarca, în raport cu cazurile confirmate.
Așadar, la cîteva săptămîni după ce economiile vor reporni și contactele sociale se vor amplifica, numărul de cazuri confirmate va reîncepe să crească, afară doar dacă razele ultraviolete ale soarelui de vară nu vor mai limita răspîndirea noului coronavirus, așa cum se crede. Dar oricum, în toamnă va fi o recrudescență a îmbolnăvirilor, chiar dacă oamenii se vor învăța să poarte măști, să evite aglomerațiile și să se spele des pe mîini cu apă și săpun.
Ce-i de făcut? Țările par să fie strînse între Scylla coronavirusului și Charibda asfixierii economice. Pare a fi destul de limpede că, pînă la apariția și utilizarea pe scară largă a unui vaccin (ceea ce, în cazul cel mai bun, ni se spune, ar mai dura un an), soluție optimă nu există. Există soluții-bricolaj: relaxarea pentru un timp a unor restricții, apoi, dacă numărul îmbolnăvirilor crește prea mult, reinstalarea lor și așa mai departe, pînă ce imunizarea naturală a populațiilor va reduce mult numărul cazurilor grave. „Vom trăi cu coronavirusul cel nou”, ne spun specialiștii, care va deveni vechi, la fel ca atîția viruși gripali sezonieri. Doar că asta va mai dura.
Între timp, un lucru mi se pare că se întrevede clar: persoanele în vîrstă de peste 65 de ani și/ sau cu boli cronice vor fi „carantinate”: vor avea interdicții de circulație liberă și vor trebui să evite cît mai mult interacțiunile sociale, inclusiv cu membrii mai tineri ai familiilor lor. Dacă vor respecta aceste reguli, vor avea o viață mai sigură, dar mai amară și, uneori, cvasi-insuportabilă sub raport psihologic. Dacă nu le vor respecta, vor risca să moară de bronhopneumoniile produse de Covid 19. Și într-un caz, și în celălalt, timp de cel puțin doi ani, două generații de oameni de peste 65 de ani vor plăti prețul major, pentru ca restul societății să poată trăi, ieșind din asfixia economică și socială, și reluînd o existență cvasinormală.
Ironic, este vorba despre generațiile a căror viață, statistic vorbind, a fost prelungită în ultima sută de ani de uriașele avansuri din domeniul medicinii. Într-adevăr, acum o sută de ani, ba chiar mai recent, epidemia de Covid 19 ar fi produs relativ puțin îmbolnăviri grave și decese, pur și simplu fiindcă populațiile erau mult mai tinere, iar bolile cronice grave (diabet, cancer, boli cardiovasculare) care incapacitează organismele în lupta cu noul cornonavirus) nu prea puteau fi tratate, iar respectivele persoane ar fi murit de acele boli mai repede, înainte de a fi fost infectate cu un eventual virus. (Pandemia de „gripă spaniolă” din 1918-19 a ucis mai ales persoane tinere, dar i-a cruțat pe cei mai în vîrstă.)
Sub raport politic, vor fi desigur multe schimbări, dar despre un lucru merită a se vorbi mai apăsat chiar zilele acestea: dacă e normal să continuăm, mai ales în Europa, reverențele față de China comunistă. Chiar dacă coronavirusul nou n-a fost produs în laboratoarele chinezești (nu cred în ipoteza aceasta), rămîne un fapt de netăgăduit că ascunderea adevărului, mușamalizarea gravității situației timp de mai multe săptămîni la începutul lui 2020, a contribuit imens la diseminarea epidemiei, mai întîi în China însăși, apoi în restul lumii. (Ceea ce nu înseamnă că alte guverne n-au avut și ele responsabilitatea lor.) E o practică asasină a negării și chiar „coafării” realității pe care cîndva am văzut-o în URSS cu ocazia accidentului nuclear de la Cernobîl și de care comuniștii chinezi sunt direct responsabili în fața lumii.
Comunismul secolului XX a ucis, a trimis în lagăre, a terorizat, a nimicit nenumărate vieți și destine, a deportat comunități, a lichidat valori, a iscat războaie civile. Comunismul secolului XXI și-a adus contribuția prețioasă la o pandemie. Deocamdată.
