Crizatorii

Recent, președintele Iohannis a adus o contribuție importantă (căci cum altfel?) la tezaurul limbii române: cuvântul „crizatori” (singular, „crizator”). Făcând distincția logică clasică între sens și semnificație, deducem că semnificația sa este: 1. Creator de criză, în special politică, om obsedat de orgolii mărunte, ce nu vrea să vadă binele nației reprezentat de președinte; 2. Trădător scârbos și ticălos al voinței generale reprezentate de un mare partid istoric. 3. În context mai larg: ins pricinos, care își compensează lipsa de vocație și competență căutând nod în papură altora, care au avut încredere în el. Cât despre sens, acesta este, deocamdată, univoc: USR.

USR a reacționat și a dat o definiție alternativă și ironică a semnificației cuvântului nou: „1. Care nu tolerează corupția sau cheltuirea clientelară a banului public. 2. Care nu acceptă conducerea discreționară a unui guvern. 3. (Înv.) Cineva care nu e pe placul președintelui unei țări și este exclus de la guvernare. 4. Totalitatea miniștrilor unui partid politic care își dau demisia pentru a trage un semnal de alarmă atunci când guvernarea este împotriva intereselor cetățenilor.” Semnificația, așadar, e foarte diferită, în cele două definiții, ba chiar opusă. În schimb, sensul – ce interesant – a rămas același și, în continuare, univoc: USR.

Din păcate, asemenea exerciții lingvistico-semantice n-au de ce să ne amuze acum. În fapt, criza a avut mulți autori, dar e tot mai evident că unul dintre ei a fost esențial: președintele însuși. El însuși a fost marele „crizator”. Rămâne pentru mine și – după cum am constatat – pentru foarte mulți dintre vechii lui votanți din 2014 și 2019 – o mare întrebare de ce a declanșat criza politică și, mai mult, de ce a prelungit-o inutil și continuă să o facă. Iar această mare întrebare se desface în multe întrebări subordonate, cum ar fi:

De ce s-a supărat brutal și unilateral pe USR? De ce nu a văzut și responsabilitatea liberalilor? De ce l-a susținut continuu pe premierul Cîțu, deși era deja evident că acesta era incapabil să țină laolaltă coaliția? De ce l-a susținut, deși a văzut că acesta neglijează grav măsurile prin care ar fi trebuit prevenit valul 4 al pandemiei? Cum de n-a văzut președintele însuși posibilitatea acestui val 4, deși avea și experți, și date care să-l avertizeze la timp? Și, mai cu seamă, cum a fost posibil să declare în mod nesăbuit, pe 24 iunie 2021, „Campania de vaccinare a fost un succes, practic am oprit pandemia”? Un succes la numai 30% vaccinați? Fără îndoială a fost o declarație de o iresponsabilitate crasă, demobilizând populația și autoritățile, iar președintele ar fi trebuit măcar să-și ceară scuze pentru ea. Bineînțeles că n-a făcut-o, în schimb – aplicând tactica veche și încercată a tuturor politicienilor fie ticăloși, fie mediocri, aflați la încurcătură, s-a străduit să găsească țapi ispășitori, iar cel mai potrivit a fost „crizatorul” USR. (Să nu se înțeleagă că îi văd „îngeri” pe cei de la USR, dar nici diavoli.)

Chiar și acum, președintele continuă pe linia dezastruoasă pe care a pornit în vară, părând incapabil să schimbe direcția. A renunțat cu greu la premierul Cîțu, când a înțeles că omul politic, probabil cel mai impopular din țară, nu mai poate conduce un guvern într-un moment greu. A recurs la generalul Ciucă și am fi primit cu înțelegere gestul, dacă n-am fi aflat că nu se mai pune chestiunea refacerii coaliției PNL-USR-UDMR, ci că e vorba despre un guvern minoritar PNL-UDMR, susținut din parlament de PSD. Așadar, din nou întrebări:

De ce recurge președintele la „doctrina Tăriceanu”, când avea posibilitatea – odată plecat premierul Cîțu – să refacă înțelegerea cu cei din USR? Știe desigur că ratează astfel aproape orice șansă de reformă serioasă. Se consideră șantajat de USR, dar nu și de PSD? Marele adversar din primul mandat și din primul an din cel de-al doilea mandat devine acum aliat tacit? Dar nu se gândește că printr-o astfel de asociere cu vechiul și tradiționalul adversar trădează încrederea celor care l-au ales președinte de două ori? Sau, de fapt, nici nu-i pasă? A revenit „premierul Grivco”, omul de paie al PSD-ului și al lui Dan Voiculescu? Sau, de fapt, în continuare are nevoie de țapi ispășitori pentru a încerca să explice dezastrul sanitar în care „guvernul său” a dus România și de care eu îl consider parțial vinovat personal?

Și ultimă instanță: ce mai speră să obțină președintele? Ce loc își dorește în istorie? Vrea să se spună despre el că întâi a vrut, dar n-a putut, apoi a putut, dar n-a vrut și în final că nici n-a mai putut, nici n-a mai vrut? Se va spune, îl asigurăm. Iar într-o notă de subsol se va menționa și că a inventat un cuvânt – „crizator” – care, și ca sens, și ca semnificație, se aplică de minune inventatorului însuși. //