CV-ul nimicului

Spre deosebire de predecesorii săi, noul preşedinte al ICR, Lilian Zamfiroiu, e, sub raport profesional şi cultural, nul sau, mai neutru, o non-entitate.

Despre foştii preşedinţi ai Institutului Cultural Ro­mân şi ai predecesorului instituţional, Fundaţia Cul­turală Română, respectiv Augustin Buzura, Ho­ria-Roman Patapievici şi Andrei Marga (în ordinea cronologică a numirilor), s-au făcut, de-a lungul timpului, cele mai contradictorii aserţiuni. Pe rând şi din felurite motive şi de către feluriţi oameni de cultură, jurnalişti şi politicieni, ei au fost de­mo­ni­zaţi şi elogiaţi, târâţi în noroi (mai ales cel de-al doi­lea) ori ridiculizaţi (ultimul). S-a spus despre toţi că manifestă partizanate politice pentru puterea care i-a numit, că şi-au angajat la instituţie „oa­me­nii“, că nu promovează în străinătate „adevărata“ cultură română, că sunt corupţi, că sunt incapabili,  că sunt parte „a unei reţele“, că sunt dogmatici, dar şi că sunt minunaţi, buni manageri, că au avut realizări impresionante sau au planuri meritorii. Au generat, printre unii, entuziasme şi chiar – Pa­ta­pie­vici – o demonstraţie publică de susţinere; printre adversari au inspirat pamflete, ironii, acuzaţii de tră­dare de ţară, înjurături. Li s-au cerut capetele de către adversari, iar când au fost maziliţi, toţi şi-au gă­sit apărători prin revistele culturale. Aveau toţi trei cariere intelectuale notabile îndărăt: aveau cărţi, erau „nume“ bine cunoscute în literatură, eseistică, filosofie – cu merite diverse –, oricum, câtuşi de pu­ţin nu erau anonimi. În plus, mai ales doi dintre ei avu­seseră cariere şi în administraţie, ultimul fiind nu doar rector la Universitatea „Babeş-Bolyai“, dar şi ministru al Educaţiei şi, mai recent, ministru de Externe, iar Patapievici fusese membru în boar­dul CNSAS. Pe scurt, „foştii“ – îngeri pentru unii, diavoli pentru alţii – au fost şi sunt „cineva“. Chiar şi adversarii lor trebuie s-o admită!

Nu acelaşi lucru se poate spune despre noul pre­şedinte al ICR, Lilian Zamfiroiu. Domnia sa e, sub raport profesional şi cultural, nul sau, mai neutru, o non-entitate. Biografia sa – dezvăluită de el însuşi într-un interviu în Adevărul - pare a fi o suc­ce­siu­ne de circumstanţe fortuite la care nu găseşti ni­ciun fir conducător, nicio pasiune esenţială, nicio ma­re ambiţie, niciun talent, nicio realizare, niciun vis. Nici măcar o mare ignominie. Numai o jalnică şi cenuşie mediocritate, asortată cu succese mă­run­te de conţopist şi cu ceva impostură. Parcă mereu, în piesa vieţii sale, a înlocuit personajul titular în rolul respectiv, dar asta numai pentru o seară. În co­pilărie îi plăcea să bricoleze. Nu s-a făcut inginer, fi­indcă mama, profesoară de română, i-a spus că e mai uşoară cariera didactică, datorită vacanţelor lungi şi a vieţii lejere! Ca s-o obţină, a dat de trei ori la Universitate, la română, până să reuşească. Ca student nu s-a distins decât prin faptul că ar fi în­văţat jurnalism la „savanta“ publicaţie Uni­ver­si­tatea comunistă, unde scria elogii-şablon. A fost acos­tat de Secu. Mărturiseşte că nu le-a spus prea multe lucruri despre lectorii străini din facultate. E candid: „mă simţeam jenat fiindcă nu aveam ce să le spun“. Cu alte cuvinte, dacă ar fi avut, bietul băiat, ar fi „ciripit“ din belşug! Nici turnător pe bu­ne n-a reuşit să fie!

La Revoluţie i-a fost frică. Omeneşte, nu-i aşa?  Pe ur­mă a trecut din slujbă în slujbă, parcă în derivă împins de curenţi: ba redactor la Curierul de Vâlcea, ba pro­fesor la Liceul „Tonitza“, ba ceva pe la Radio 21, ba pe la emisiunea Janei Gheorgiu, la radio. Lui Tatulici îi cere apar­tament, pe Cristoiu, la Evenimentul Zilei, îl refuză fiindcă ajunsese între timp, în 1991, la Ministerul Educaţiei. Din nou – nimic pe bune. La minister, în fine, aruncă ancora: îi place. Văzuse că până şi un inspector producea panică prin­tre dascăli, darămite un funcţionar ministerial! Omul nu vo­ia doar vacanţe lungi, ci şi putere! Nu conta în ce loc. De alt­minteri, de la Ministerul Educaţiei a migrat, dintr-o în­tâm­plare, la Ministerul Apărării şi de aici, mai târziu, la Ex­ter­ne. Tot o întâmplare: a existat „un feeling bun“ la o emi­si­u­ne radio, între el şi un adjunct al lui Geoană, pe când acesta era ministru de Externe.

În fine, veni şi întâmplarea supremă: l-au pus preşedinte al ICR pe neaşteptate. Nu ştim dacă şi aici a funcţionat vreun „feeling bun“. Iarăşi candid, recunoaşte că a fost surprins: se tot întreba nedumerit „de unde şi până unde?“. Cu un an înainte, Nicolae Manolescu, şeful său, în ultimii ani, la reprezentanţa română pe lângă UNESCO, refuzase o numire similară, cu Zamfiroiu adjunct. Acum suntem în plin pro­gres: Zamfiroiu, zis neantul lui „de unde şi până unde“,  e şef plin. În rest, ce politică culturală va urma, ce proiecte are, care îi vor fi adjuncţii – nu aflăm. Nimicul e director ge­neral al ICR. Mai contează ceva?

Mai contează: de ce l-au numit? Domnul „de unde şi până unde“ crede a şti că „s-a ajuns la concluzia că CV-ul lui ar fi cel mai apropiat de domeniul ăsta“! Pesemne că aşa a şi fost: formula „s-a ajuns la concluzia...“ e elocventă. Într-adevăr, dincolo de orice alte considerente, peste ce alt tip de om aţi fi vrut să cadă cei doi care conduc România azi: pla­giatorul tezei de doctorat şi pretinsul istoric, leneşul care nu poate vorbi nici măcar o limbă străină? Fiindcă un lucru e sigur: CV-ul nimicului nu poate crea complexe! //