De ce este România astfel?

Scepticismul, demitizarea și relativizarea credințelor sunt atitudini necesare și binefăcătoare pentru discursul cultural. Dar ele pot îmbolnăvi gândirea și acțiunea de îndată ce, devenite truc hermeneutic, omit distincțiile reale și egalizează culorile lumii sub o cuvertură cenușie. Protecție împotriva unei eventuale erori a angajării de o parte sau de alta? Sau excesivă prudență metodologică?

Zilele trecute, am citit cartea lui Lucian Bo­ia, De ce este România altfel (Humanitas, 2012). Autorul continuă, din alte volume, procesul salutar de demitizare făcut cul­turii și civilizației ro­mâ­nești, vai!, prea adesea ne­temeinice și fragile sub ra­port etic. De acord cu mul­te lucruri de aici. Dar unde n-am mai putut fi de acord sunt paginile finale, unde d-l Boia discută, pe scurt, în aceeași cheie sceptică și relativistă cu care ne-a obiș­nuit, evenimentele politice ale anului 2012. Iată două citate concludente, după părerea mea:

„S-a vorbit despre «puci» sau de o «lo­vitură de stat». A fost «lovitură de stat» tot atât cât a fost și regimul Băsescu «dictatură». ... adică nici deloc, nici prea mult“! (p. 116)

„Comisia Europeană, care trecuse cu ve­derea derapajele (democratice) lui Bă­ses­cu, s-a dovedit intolerantă în fața noilor derapaje. Deosebirea de atitudine se ex­plică în principal prin factorul timp. Tra­ian Băsescu și-a construit edificiul po­litic treptat și prudent, de-a lungul ani­lor, în timp ce autorii «loviturii» au co­mis totul bătător la ochi, în doar câteva zile.“

Acest tip de discurs nu e neobișnuit la noi. Sub forme mai fruste ori mai elaborate îl auzi pretudindeni – în piețe („toți fură“) sau la televiziuni („corupția nu are cu­loa­re politică“). Mulți oameni, după ce îi în­jură cu năduf pe „foști“, nu se sfiesc să spună: lasă că nici cu „ăștia“ nu mi-e ru­șine! Sau viceversa! Totuși, măcar de la vo­cile lucide și critice am fi sperat mai mult.

Tehnic vorbind, cum poate fi dictatura si­tuată între „deloc“ și „prea mult“? Adică am avut, cu Băsescu, doar „puțină dic­ta­tură“? Nu e cumva ca în bancul cu femeia „puțin însărcinată“? Pe de altă parte, nu tocmai asta intră în esența unui „puci“ – ca acțiuni ne­legitime îndreptate îm­po­triva unor adversari politici să se succeadă cu mare ra­piditate, tocmai pentru a-i surprinde și anihila? De­par­te de a fi o simplă agra­van­tă, factorul timp e esențial, chiar dacă nu singur de­fi­nitoriu. Chiar și așa: a fost ati­tudinea diferențiată a Co­misiei Europene față de guvernele de la București influențată în principal de „fac­torul timp“? Sunt dezamăgit de această judecată sumară și „foarte românească“, aș spune, care tratează cu neîncredere dis­tincțiile de valoare și desubstanțializează diferențele majore. Poate un om lucid și realist neglija faptul că bătălia esențială s-a dus și se duce pentru o justiție in­de­pen­dentă, că „regimul Băsescu“, oricâte pă­cate ar fi avut, a susținut destul de cons­tant această independență, în timp ce „re­gimul Ponta-Voiculescu“ a intenționat să o sugrume, odată ce condamnarea lui Adri­an Năstase la închisoare a confirmat acest început de independență? Occidentul a în­țeles asta foarte bine și a reacționat sever nu doar din cauza „factorului timp“, ci mai ales din cauza a ceea ce era în joc – sfidarea adusă statului de drept, fie și prin asigurarea unui suport popular. D-l Boia nu a înțeles? Culmea, exact această ezitare în angajarea pentru valori, exact scep­ti­cismul relativist, gata să se dea „puțin pri­eten“ chiar și cu diavolul și cu maică-sa, apar­țin acelui buchet de factori care, de-a lungul timpului, au făcut ca România „să fie altfel“!

Dar de ce nu ne uităm și la alte eveni­mente, pentru a compara just? După un an de dispute sterile, Guvernul Boc a adop­tat prin asumarea răspunderii - o, câte acu­zații de „anexare a parlamentului“ nu am auzit cu această ocazie! – Legea edu­cației, care, fie și imperfectă, a cons­tituit o reformă majoră în direcția cea bu­nă: a stricat jocurile universităților pri­vate, a stabilit incompatibilități pentru rec­tori, a ridicat standardele de calitate pen­tru funcția de profesor universitar etc. Și ce a făcut Guvernul Ponta I, chiar la sfâr­șit de mandat? Hoțește, prin ordonanță de urgență, a stricat aproape complet legea: a desființat incompatibilitățile, a permis re­politizarea rectoratelor, i-a trimis pe în­vățători la facultate pentru a da de lucru „fabricilor de diplome“, ba chiar, su­pre­mă aberație, a stabilit că poți deveni pro­fesor universitar și fără abilitare. Să fie acum vorba despre tot „aceeași mizerie“ ca și la „foști“, așa cum suna o lozincă iarna trecută? Sau am suit la un alt nivel al răului și abuzului? D-l Boia, ca uni­versitar, s-ar cuveni să dozeze mai puțin „echidistant“ lucrurile.

De ce oare ne e frică să spunem de care parte stau mai mult adevărul și binele? De ce ne consolăm cu generalități reductibile la formule gen „toți sunt o apă și un pă­mânt“? Unii, cred, din ignoranță. Alții – dintr-un fel de scrupul exagerat și teamă de a „se frige“ din nou. Alții – ca să nu pa­ră naivi. Foarte mulți – ca să se „aranjeze“ cu toată lumea, dând și luând, democratic, un pic de dreptate, dar nu prea multă, tuturor, așa ca „românul imparțial“. N-am nimic, în sine, cu distribuitorii de nu­anțe. Dar ce ne va mai rămâne, dacă nu ne vom lua odată riscul să evadăm din cleș­tele lui „nici deloc, nici prea mult“? Pesemne, în mijlocul unei pustiiri ge­ne­ra­lizate, con­so­larea derizorie că, orice a fost și este, nu­mai noi am avut dreptate! //