De același autor
Despre felul nefericit în care premierul Tariceanu si ministrul sau al Apararii au încercat sa forteze o retragere rapida a trupelor romanesti din Irak s-a vorbit destul. Aproape toti comentatorii, chiar si aceia favorabili din principiu premierului si ostili presedintelui Basescu, au trebuit sa recunoasca lipsa totala de inteligenta a gestului. S-au notat, desigur, si reactiile severe anglo-americane, amenintarea cu demisia a ministrului de Externe, defectiunea de la votul din CSAT nu numai a acestuia, dar si a ministrului de Finante, Sebastian Vladescu, un liberal pana acum apropiat de premier. Faptul ca premierul este tot mai contestat în PNL, ca pe plan extern credibilitatea sa (dar si a Romaniei) a fost foarte afectata, ca incapacitatea sa de a coopera institutional cu Presedintia, Ministerul de Externe, CSAT a devenit flagranta îl face de fapt inapt de guvernare. Daca UE n-ar fi cerut cu orice pret "stabilitate" pana la 1 ianuarie 2007, probabil ca zilele sale ca prim-ministru ar fi fost numarate. Asa, din pacate, vom mai vedea destule!.jpg)
Exista însa destul de raspandita reprezentarea ca, desi modalitatea de prezentare pe plan intern si extern a nevoii retragerii din Irak a fost profund eronata, ideea însasi a retragerii este corecta. Mai întai - se spune -, ea ne costa prea mult în vieti omenesti si fonduri. Apoi, cam toti aliatii Statelor Unite au calendare de retragere. Electoratul, în majoritate, doreste retragerea. Apoi - si acesta este deja un argument de fond -, prezenta noastra nu e nici necesara, nici oportuna si, de fapt, nu a fost niciodata altfel. Vin imediat argumentele antiamericane: politica SUA este imperialista si unilaterala, în Irak nu s-au gasit arme de distrugere în masa etc.
Dupa parerea mea, chiar trebuie sa stam în Irak, nu indefinit, desigur, dar trebuie sa stam deocamdata. Iar aceasta nu numai din motive de realism politic (sa ne respectam angajamentele internationale, sa nu ne abandonam aliatii la nevoie, asa cum a spus presedintele Basescu, sa nu-i antagonizam pe anglo-americani, fara nici o garantie de a obtine favoarea franco-germana, sa avem continuitate si previzibilitate în politica externa etc.), ci pur si simplu pentru ca e bine, e onorabil, e important sa stam în Irak, cel putin deocamdata. Putem, în acest fel, sa aducem o modesta, dar nu nesemnificativa contributie la stabilitatea unei zone, altfel pe punctul exploziei.
Ce s-ar întîmpla daca, acum, trupele aliate, cate mai sunt, ar parasi, precipitat, Irakul, urmand dinamica dezertarii propusa de ministrul roman al Apararii si de primul ministru al guvernului roman? Britanicii ar urma, probabil, si ei. Americanii, izolati pe plan international, cu o opinie interna tot mai ostila, delegitimati si descurajati, ar fi tentati sa-si grabeasca si ei plecarea. Ar urma un razboi civil între suniti, siiti si kurzi. O interventie a Iranului condus de psihopatul mistic Ahmadinejad ar fi plauzibila, ceea ce ar conduce imediat la internationalizarea conflictului - posibil la o noua interventie americana. Pretul petrolului ar urca ametitor si, de fapt, o majora criza mondiala, economica si politica, ar fi declansata. Toti cei care s-au grabit sa plece din felurite motive oportuniste si de politica interna ar împarti responsabilitatea pentru aceasta criza. Mai adaugati la asta politica dubioasa a Rusiei lui Putin si a Chinei, tot mai tentate de regrupare antiamericana, ezitarile eterne ale Uniunii Europene, agravarea situatiei din teritoriile palestiniene. Asadar, o asemenea plecare - înainte ca Irakul sa poata sta ferm pe picioarele sale - ar putea fi un dezastru international.
Dimpotriva, o prezenta romaneasca în Irak se opune simbolic, politic si militar acestei dinamici a dezertarii. Ea demonstreaza ca exista tari, fie si nesemnificative militar, care vor totusi sa riste ceva pentru pacea lumii si nu se multumesc numai cu retorica antiamericana, precum Franta, Rusia sau altele. Miza e aici solidaritatea internationala, dar si legitimarea politica a acestei solidaritati, care nu se poate hrani numai cu discursuri la ONU. Se va spune, poate, ca prezenta romaneasca nu este, sub raport militar, de neînlocuit. Raspund ca ea trebuie masurata nu numai dupa numarul de soldati, ci mai ales dupa impactul ei psihologic, politic si simbolic. Ca acesta e important s-a vazut dupa reactiile anglo-americane la anuntul premierului.
Prin urmare, indiferent de cat de întemeiate sau nu au fost motivele initiale ale interventiei americane împotriva regimului lui Saddam Hussein, astazi abandonarea unui regim prieten, constitutional si ales democratic, dar slab ar fi nu numai o lovitura împotriva acestui regim, dar si o nebunie strategica.
Puneti-va apoi în pielea unui irakian de rand, care traieste într-o localitate unde se afla trupe straine, poate romanesti, si unde, în general, nu au avut loc incidente majore. Cum credeti ca va privi el perspectiva ca aceste trupe, pe nepusa masa, peste cateva zile, sa-si faca bagajele? Nu credeti ca ar avea motive sa fie îngrijorat pentru viitorul sau si al localitatii sale? Asteptam generozitati de la altii, dar noi vrem sa le dramuim pe ale noastre, culmea, chiar împotriva propriilor noastre interese fundamentale. Sau nu e pacea mondiala un interes fundamental?
E ridicol ca sunt destui care acuza Statele Unite de unilateralism, dar, cand li se cere sa reduca acest unilateralism prin participare, murmura invocand costuri si impopularitatea interna a participarii. Dar politicienii de azi nu se mai tem de ridicol, ci numai de sondaje. (Una dintre marile exceptii este Tony Blair.) Flatarea unor majoritati ignorante si manipulabile în vederea unor triumfuri electorale de moment face parte, din pacate, din cusururile inevitabile ale democratiilor, dar asta nu înseamna ca trebuie sa ne si consolam cu rezultatele fara a protesta macar.
Cat despre costul în vieti - de care premierul Tariceanu si unii jurnalisti fara responsabilitate au facut atata caz saptamana trecuta - acesta a fost, dupa trei ani, mult mai mic decat cel al unei singure zile de canicula sau de averse în Romania! Daca premierul e atat de preocupat de viata romanilor, ar trebui sa-si îndrepte atentia în cu totul alta parte. Fara sa mai adaug ca soldatii din misiunile din strainatate sunt voluntari bine platiti!
Trebuie, deci, sa stam în Irak atata cat este cu adevarat nevoie de noi! Si - deocamdata - este nevoie. Asta fie si numai daca ne dorim ca lumea sa nu devina chiar mai rea, chiar mai riscanta decat e acum!
