De ce suntem pro-americani?

Andrei Cornea 14.04.2003

De același autor

Acum cateva zile, Romano Prodi, presedintele Comisiei Europene, intalnindu-se cu Adrian Nastase la Bruxelles, a declarat ca, in principiu, “Romania nu poate sa-si determine politica de securitate in Statele Unite si politica economica in Uniunea Europeana”.

Declaratia, care nu face decat sa reia iritarea, deja antologica, a lui Jacques Chirac fata de sustinerea SUA in razboiul din Irak de catre Romania in special, si de catre tarile candidate la UE in general, este pe cat de nelinistitoare, pe atat de curioasa.

Intr-adevar, luata ca atare, declaratia neaga in fond ratiunea aderarii Romaniei (cat si a celorlalte tari vecine) la NATO, alianta din care fac parte majoritatea tarilor UE. Desigur, NATO nu sunt numai SUA, dar tocmai prezenta SUA face ca NATO sa fie mai mult decat un club de discutii. Ideea politica fundamentala a ceea ce la noi se numeste, cam pompos, “integrarea euro-atlantica” a fost exact asta: plasarea securitatii nationale in maini americane laolalta cu plasarea dezvoltarii economice si sociale in maini europene.

Ani de zile, aceasta strategie a parut absolut de la sine inteleasa: aveam de-a face, in fond, cu aceeasi familie, unde sarcinile erau distribuite, erau complementare, dar catusi de putin contradictorii. Or, iata ca razboiul din Irak a aratat ca ele sunt, sau cel putin pot deveni astfel si ca familia este pe pragul divortului.

De fapt, ceea ce nelinisteste cumva cel mai mult la aceasta declaratie, ca si la altele cu acelasi sens, este irealismul ei fundamental: chiar Romano Prodi a recunoscut cumva ca, deocamdata, UE nu are o politica de securitate comuna, asa cum nu are o politica externa comuna.

Daca Franta, Belgia si Germania se opun vehement razboiului purtat de americani in Irak, tari la fel de “europene” precum Marea Britanie, Spania, Italia sau Danemarca il sustin, ba chiar, in cazul primei, aduc o contributie militara importanta. Cine da tonul Europei, prin urmare? Schröder, Chirac, sau Blair si Aznar? Prin urmare, in termenii lui Prodi, pentru moment (iar momentul poate dura decenii) tari ca Romania, Polonia, Lituania etc. nu au de ales intre securitate garantata de americani si securitate garantata de europeni, ci intre securitate garantata de americani si nici un fel de securitate.

S-ar putea desigur sustine - ceea ce nici o oficialitate europeana nu o poate spune direct, dar cred ca o subintelege - ca tari ca Romania, Bulgaria, Slovacia ori chiar tarile baltice nici nu au de fapt nevoie de o garantie de securitate ferma de la NATO si implicit de la Statele Unite. Ele nu au dusmani externi, nu au pretentii teritoriale reciproce, relatiile lor cu vecinii sunt acceptabile, cand nu chiar bune, problemele legate de minoritatile nationale au fost, in linii mari cel putin, rezolvate satisfacator.

In schimb, toate - sub raport economic, social, institutional, legislativ, au nevoie de integrarea in Uniunea Europeana, pentru ca, prin intermediul fondurilor acesteia, sa aiba vreo sansa de a reduce marele, cand nu enormul decalaj fata de tarile dezvoltate.

Pe termen lung, interesele nationale esentiale ale acestor tari sunt, intr-adevar, in Uniunea Europeana, si nu in Statele Unite.

Rationamentul acesta ar fi fost corect, daca nu ar fi existat sciziunea actuala si consecintele sale: un Occident unitar si o Rusie marginalizata ar fi facut, intr-adevar, aproape inutile aranjamente de securitate prea ferme cu Statele Unite.

Dar Occidentul e in plina disonanta, in schimb noua prietenie dintre Franta, Germania si Rusia creeaza in “noua Europa” stupoare si chiar o anumita ingrijorare. Caci, daca exista o tara care s-a opus largirii NATO spre Est, care a incercat chiar sa o opreasca, aceasta este tocmai Rusia. Nu e de crezut ca a facut-o chiar fara vreun motiv!

Dar sa presupunem ca est-europenii sunt paranoici si ca de fapt nu exista in continuare nici o primejdie in ceea ce priveste securitatea lor. Sa presupunem chiar ca orientarea lor spre americani in detrimentul francezilor si al germanilor are ceva sentimental si ca atare neavenit, caci sentimentele nu au ce cauta in politica. (Desi este greu de vazut in reactia franceza numai ratiunea rece!) Mai exista inca cel putin doua motive care pot justifica atitudinea noastra pro-americana.

Mai intai, sciziunea dintre aliati (sa spunem deja fostii aliati?) incurajeaza paralizia institutiilor internationale fundamentale: ONU, NATO, dar si UE.

Nu are rost sa cautam aici vinovatii: SUA, pentru ca vor sa actioneze unilateral, sau Franta si Germania, pentru ca au impins prea departe refuzul de a accepta razboiul in Irak. Faptul exista si trebuie luat ca atare. Or, in aceste conditii (care nu prea au sanse sa se schimbe in viitorul apropiat) singurele relatii ferme, militare, politice, dar chiar si economice tind sa redevina cele traditionale, bilaterale, intre state, cu scurt-circuitarea organizatiilor colective. Iar aceasta cu atat mai mult cu cat, in cazul special al Romaniei si al Bulgariei, aderarea la UE in 2007 nu este inca deloc o certitudine, ci numai o speranta. Paradoxal, pe masura ce oficialitatile europene se rastesc la noi, cerandu-ne sa ne decidem de care parte stam, avem tendinta sa pastram tot mai putina incredere in institutiile colective pe care ei le reprezinta, si incepem sa recunoastem, cu destula melancolie, ca istoria nu a ingropat deloc semnificatia statului national, desi poate ne-am fi dorit sa o faca mai repede.

In al doilea rand, nu putem sa nu recunoastem ca Statele Unite, cu oricate stangacii diplomatice ar proceda, lupta impotriva marelui inamic al civilizatiei occidentale din acest moment istoric: terorismul asociat cu cateva state totalitare si dictatoriale. Dupa 11 septembrie 2002, riscurile au devenit prea mari, pentru a sta si a astepta ca vreun grup terorist sa arunce o bomba nucleara, sau macar o asa-numita “bomba murdara”, sau sa raspandeasca niste bacili ucigatori. Iar daca oameni politici ca Prodi, Solana, Chirac sau Schröder ne-ar spune din nou ca suntem paranoici, n-am putea raspunde decat printr-un recurs la istorie: Statele Unite au salvat de doua ori in secolul XX democratia si libertatile in Europa Occidentala si acesta este, cred, un motiv suficient pentru a le face credit inca o data, fie si starnind incruntarile Europei Occidentale sau ale unei parti a ei.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22