De același autor
La proteste, ca și la altele, contează nu numai mărimea, ci și originalitatea. Că e așa a dovedit-o protestul inventat de antreprenorul din Suceava, Ștefan Mandachi, cel care a construit, pe terenul propriu, un metru de autostradă și a determinat o mulțime de întreprinderi și particulari să facă vinerea trecută o grevă simbolică de un sfert de oră, sub hashtag-ul #șîeu. Totul pentru a atrage atenția guvernanților asupra nerespectării marilor promisiuni de modernizare a șoselelor din România. Coincidență, chiar în aceeași zi, mai deraia un tren, după alte patru deraieri (din fericire, fără consecințe) în câteva zile. Starea căilor ferate e la fel de jalnică, dacă nu mai jalnică decât aceea a autostrăzilor.
Dar și-a atins protestul #șîeu scopul? Dacă scopul a fost să precipite construcția de autostrăzi, ne îndoim. Dacă însă scopul (colateral) a fost să galvanizeze supărarea populației împotriva puterii, probabil că da. Sigur este un lucru: l-a înfuriat pe Liviu Dragnea, care, negru la față de supărare, s-a răstit urât la d-l Mandachi și la cei pe care revolta sa i-a făcut să protesteze. Culmea, la acțiune participaseră și mai mulți primari PSD, ba chiar și ministrul de Finanțe, O. Teodorovici, își anunțase participarea cu o zi mai înainte, după care, la ora protestului, s-a făcut că are altă treabă. În mod evident, inițial PSD adoptase tactica de a „absorbi“ protestul, încercând să-i neutralizeze potențialul politic. Dar răbufnirea lui Dragnea a anulat brutal această strategie ceva mai înțeleaptă.
„Pactul social“ pe care se bazează guvernarea Dragnea se poate formula cam în termenii următori: ne lăsați să guvernăm cum ne place, inclusiv jugulând justiția, în schimb vă asigurăm condiții de viață tot mai bune. Pe scurt, mituind pături largi ale populației, puterea și-a imaginat că poate izola protestele de tip #rezist. Problema a fost că mituirea populației a costat tot mai mult – ceea ce a frânat investițiile. În încercarea de a stoarce tot mai mulți bani pentru pensii și salarii mărite, guvernarea s-a apucat să preseze băncile, corporațiile, domeniul energetic și al telecomunicațiilor, ceea ce a stârnit proteste și presiuni internaționale suplimentare. Oricum, lipsa investițiilor sufocă traficul rutier – urban și național -, iar asta afectează viețile, carierele și afacerile a milioane de oameni, altminteri nu prea interesați de politică și nici neapărat de lupta anticorupție. Și astfel, în loc să-i izoleze pe cei asociați cu #rezist, Dragnea și camarila sa le-au produs, involuntar, aliați, anume mișcarea #șîeu, cu interese, preocupări mult mai largi: căci chiar dacă încerci să nu te ocupi de politică și de justiție, nu te poți împiedica să nu fii afectat când vrei să călătorești de la București la Brașov sau chiar din Băneasa în Pantelimon. Partea relativ „neutră“ a societății, preocupată mai ales de afaceri, carieră și care se ținea grijuliu deoparte de politică și, de obicei, nu participa la vot, începe să se radicalizeze la rândul ei: oamenii respectivi încep să înțeleagă, pe pielea lor, ce înseamnă politica proastă și care îi sunt consecințele pentru viața lor de fiecare zi. Cred că mulți dintre acești oameni se vor gândi că poate ar fi bine ca anul acesta și la anul să voteze. Cu cine vor vota? După ce Dragnea le-a caracterizat protestul legitim drept „circ“ și pe organizatorul lui l-a numit „șmecher“, puțin probabil că vor dori să lase PSD să guverneze în continuare. Trecerea de la #rezist la #șieu marchează, după părerea mea, un moment important în maturizarea politică și democratică a societății românești.
Un regim poate supraviețui destul timp, chiar dacă majoritatea populației e nemulțumită. Esențialul este ca nemulțumirile respective să se anuleze reciproc sau măcar să aibă cât mai puține suprafețe de suprapunere. Situația se schimbă atunci când nemulțumirile și frustrările oamenilor, oricât de diferite, încep să se întâlnească într-un punct, iar acest punct este conducătorul însuși și oamenii săi. Atunci soarta regimului e în cumpănă. Devenind, fie din necesitate, fie din imprudență, inamicul comun al tot mai multor părți ale societății, regimul Dragnea nu mai poate reacționa decât invocând, drept cauză majoră a răului, „străinul“ (Soros, statul paralel, cercuri oculte din străinătate, bănci). Protestul #șîeu sugerează însă că eficiența acestei metode devine tot mai mică. Și atunci? Mai poate încerca să „scape“ fie prin violență verbală, fie chiar (cum s-a văzut pe 10 august 2018) prin violență fizică. Își poate amâna astfel, un timp, sfârșitul, dar, așa cum arată istoria – mai veche sau mai nouă –, acesta nu va întârzia prea mult.
