De același autor
De ce o fi demisia un gest atât de greu de asumat de politicienii români? Să fie pentru că se identifică cu funcția până la punctul în care pierderea acesteia echivalează cu o prăbușire personală? Să fie pentru că a demisiona înseamnă a relua contactul cu realitatea – contact ce fusese pierdut în timpul exercitării în mod arbitrar a funcției? Oricum, printre politicienii noștri incapabili să demisioneze, dl Cîțu e un superlativ. Se ține strâns de scaunul de premier, deși totul e împotriva lui. De fapt, demisia sa (împreună cu a guvernului) devenise obligatorie din momentul când miniștrii USR PLUS s-au retras și au amenințat cu semnarea unor moțiuni de cenzură. N-are mare importanță cine a fost vinovatul, cine „trădătorul”, cine a fost „primul”. În lucrurile astea, când se sparge o coaliție, ca și când se sparge o căsătorie, nu trebuie văzută o culpă unilaterală. Destul era că primul-ministru nu reușise să țină laolaltă coaliția care îl votase și pe care trebuia s-o conducă. Demisia era necesară și normală și nu trebuia să aștepte o moțiune de cenzură și nici să arunce vina pe oricine, numai pe sine nu. Era nevoie de altcineva ca premier.
Dar distorsiunea a mers mai departe. Supus unor mari presiuni din partea președintelui Iohannis și cu lideri locali cumpărați cu bani de la PNDL 3, PNL și-a ales drept președinte pe același premier care nu mai avea susținerea coaliției și urma să se confrunte cu un vot de cenzură în parlament, aproape sigur distructiv. Au ales, așadar, nu un „Superman”, ci un perdant sigur.
Dar chiar și acum, când conduce numai un guvern interimar, dl Cîțu crede că poate rezista indefinit. Nu vede nimic dincolo de funcție: nici că popularitatea lui e cât a lui Dragnea în ultimele sale săptămâni, nici că din cauza nepregătirii și a superficialității, „valul patru” al pandemiei n-a fost pregătit și că România plătește acum scump de tot, cu decese multe și spitale copleșite. Am văzut că premierul în exercițiu încă dă vina, pentru această nepregătire, pe alții, în special pe USR PLUS. Chiar dacă lucrurile ar fi stat așa – ceea ce nu stau în niciun caz – într-o chestiune vitală ca pandemia, primul-ministru nu se poate deroba de responsabilitatea proprie. Dl Cîțu era dator să conducă guvernul și să facă în așa fel încât lucrurile să meargă măcar satisfăcător: a avut o perioadă de mai multe luni de respiro, a avut vaccinuri, a avut o majoritate care să poată vota în parlament orice lege pentru impunerea vaccinării în rândul personalului medical și al profesorilor. Existau specialiști în domeniul medical, dar și al relațiilor publice, care să ajute guvernul să elaboreze o strategie de contracarare a antivaccinismului. N-am fi avut probabil 10 milioane de vaccinați, cum a promis Cîțu triumfalist, dar măcar 7 milioane tot am fi avut în prezent – ceea ce ar fi făcut o diferență. Și chiar dacă actuala catastrofă sanitară nu e de imputat în întregime guvernului, din nou, un șef de guvern responsabil e dator să-și asume vini și să demisioneze la nevoie, deblocând situația politică și permițând partidelor și președintelui să caute o formulă mai bună sau mai adecvată momentului. Demisia ar trebui să fie un procedeu de a guverna, nu o rușine, ca la noi.
Pe scurt, și demnitatea, și responsabilitatea, și rațiunea politică, și binele public au cerut și cer ca dl Cîțu să plece cât mai repede de la Palatul Victoria. Dar deja răul major a fost făcut: după ce au fost tratați deopotrivă de premier, dar și de PNL și de președinte drept „inamicul public nr. 1”, nu știu dacă cei din USR se vor mai simți în stare să participe la refacerea coaliției.
De fapt, sunt voci care susțin că totul, inclusiv susținerea lui Cîțu de către președinte, în dauna lui Orban, n-a fost decât un pretext și un camuflaj pentru scoaterea USR PLUS de la guvernare și găsirea unei formule de susținere din partea PSD. Cel puțin, e clar că mulți din PNL și poate și din PSD și-au dorit o revenire la „epoca Tăriceanu”. Planul a reușit în prima lui parte, dar se pare că s-a poticnit în partea a doua. PSD nu mai vrea deocamdată (când scriu aceste rânduri) să susțină un guvern minoritar PNL și cere alegeri anticipate la primăvară. Dar având în vedere aproape imposibilitatea tehnică a acestui plan, e probabil să-și schimbe părerea.
Când scriu toate astea, încă pare posibil ca dl Cîțu să fie renominalizat premier de către președinte. Simplul fapt că niciun comentator nu exclude o atare posibilitate ne arată degradarea vieții publice de la noi, în care egolatria, intoxicarea cu puterea, pierderea simțului realității și, până la urmă, crasa nesimțire față de binele public din partea celor mai importanți oameni politici ai momentului au atins cote majore. //
