Democrați și populiști

Democratul are unele șanse să fie un om de stat autentic, deoarece încalcă voia națiunii, în vreme ce populistul o conduce la dezastru, fiindcă îi urmează voia.

- Ce sunt democrații?

- În sens strict, sunt cei care sunt de­sem­nați să conducă de popor și care con­duc în numele poporului.

- Ce sunt populiștii sau, dacă vreți cu un cu­­vânt mai clasic, „demagogii“?

- Sunt cei care sunt desemnați să conducă de popor și care conduc în numele po­po­rului.

– Pardon, e o greșeală, ai dat aceeași de­fi­niție pentru ambii!

– Nu e nicio greșeală. Cel puțin la prima ve­dere, e același lucru: democratul, de vreme ce vrea să obțină voturile majorității po­po­rului, e populist și invers: politicianul pe ca­re îl numim populist are legitimitate de­mo­cratică în numele elecțiunii sale populare.

- Și totuși, nu e o diferență între ei?

– Ba da, există, poate, o diferență, dar mă vei considera cinic dacă o exprim.

– Vreau s-o aud.

– Spus simplu: populistul alege poporul; de­mocratul mai alege și realitatea. Cu alte cu­vinte, democratul este un politician care, atunci când promisiunile electorale și rea­litatea intră în coliziune, alege realitatea, chiar dacă apare în ochii poporului drept mincinos; în vreme ce, în aceleași condiții, populistul alege promisiunile și, în general, construiește prin propagandă o realitate con­formă, apărând de multe ori ca îm­pli­nindu-și promisiunile. Dacă, de pildă, a pro­mis locuri de muncă mai multe, dar ele întârzie să fie create, democratul va explica ne­reușitele în termenii unor obstacole obi­ective și imprevizibile, cerând răbdare și chiar, la limită, sacrificii. Dimpotrivă, po­pu­listul va construi o nouă realitate, susținând că locurile de muncă au fost create de gu­vernul său, dar au fost luate de străini sau va inventa altceva de acest tip. De aceea e popular: oamenilor, în general, nu le place să se confrunte cu realitatea și cu obstacole obiective și imprevizibile. În schimb, adoră poveștile cu vinovați desemnați, inși ma­le­fici care sabotează eforturile nobile ale po­po­rului și conducătorilor săi.

- Așadar, problema este a poporului?

– Într-o mare măsură, da. Oamenii sunt con­duși în general de vise și speranțe fără te­mei. A le spune direct și clar că lucrurile stau chiar așa, anume că visele și speranțele lor sunt iluzorii – ceea ce la limită face de­mo­cratul –, înseamnă să-i dezmăgești pro­fund pe majoritatea dintre ei; căci puțini sunt cei care au curajul să privească realitatea în ochi. În consecință, înseamnă să te condamni la înfrângere electorală sau la pierderea puterii.

– Rezultă de aici că democratul ab­solut nu există, căci nu poate accede la putere!

– Așa este. Totuși, există unii po­li­ti­cieni mai apropiați de acest ideal, ca­re, cel puțin în anumite momente ale carierei lor politice, au curajul să spu­nă poporului adevărul. Aproape în­tot­deauna – afară doar dacă nu au un ma­re noroc – sunt grav penalizați la vot. Până și Churchill a pierdut alegerile ime­diat după război, deși salvase An­glia! Am putea spune că populistul es­te un popular consecvent, fiindcă ur­mea­ză cât poate de respectuos voința po­porului, în vreme ce democratul este un popular inconsecvent, fiindcă se abate din când în când de la aceas­ta, mai aruncând ocheade și ade­vă­ru­lui.

– Cinică definiție, într-adevăr! Și care e urmarea?

– Urmarea este că democratul are une­le șanse să fie un om de stat autentic, deoarece încalcă voia națiunii, în vreme ce populistul o conduce la de­zas­tru, fiindcă îi urmează voia.

- E vreo soluție? Mă gândeam la edu­cația poporului. Oamenii instruiți văd mai bine adevărul, raționează mai co­rect, au exemple, pot depista mai ușor gogoșile populiste servite de pro­pa­gandă. Nu-i așa?

- Desigur, e soluția iluministă și ra­țio­nalistă. Nu contest că ar putea avea o anumită valoare. Și totuși, sunt uimit să văd că oamenii judecă corect nu­mai atâta vreme cât rămân în do­me­niul lor de competență – fie el gră­di­nărit sau fizică nucleară - și încep ade­sea să abereze de îndată ce ies din acest domeniu ajungând pe tărâmul co­mun al politicului și socialului. Une­ori am avut chiar impresia că, ajunși aici, oameni altminteri rezonabili își pierd pur și simplu mințile.

– Îmi iei orice speranță. Se poate face ceva?

– La modul general, nu există me­di­cament eficient împotriva po­pu­lis­mu­lui. Există relativă imunizare, atunci când ai căzut pradă lui, precum în ca­zul Germaniei. Și mai există, cred, so­luții parțiale.

– Adică?

– De exemplu, să combini populismul cu democrația. Sau să combați un po­pu­lism foarte periculos cu unul ceva mai puțin nociv și de semn contrar. În par­ti­cular: este ceea ce a făcut la noi, timp de zece ani, Traian Băsescu. //

CITIȚI ȘI

Visul-de-zi

Între utopie și distopie