Deriva radicală

Lumea întreagă asistă de două săptămâni la o tragicomedie politică: tentativa disperată a președintelui în exercițiu al SUA, Donald Trump, de a nega realitatea factuală a înfrângerii sale decisive în alegeri în fața lui Joe Biden. Aruncând pe Twitter acuzații complet nefondate de fraudă masivă electorală, inventând una după alta teorii ale conspirației, refuzând să permită administrației sale să înceapă colaborarea cu viitoarea administrație, incitându-i pe partizanii săi să ignore în continuare realitatea, nemaifăcând nimic nici măcar pe terenul pandemiei ajunse la paroxism, Trump se dovedește a fi nu doar un mincinos, un incompetent și un bufon (ceea ce se știa și până acum), dar și un pericol grav la adresa stabilității primei supraputeri a lumii și, implicit, la adresa lumii întregi. N-are rost să mai evocăm aici procesele pierdute unul după altul de echipa sa de campanie și nici declarațiile tuturor oficialilor din diferite state americane, care, toți, caracterizează alegerile drept perfect corecte; nu mai merită să amintim de zecile, chiar sutele de mii de voturi cu care Biden a câștigat în state critice, precum Pennsylvania sau Michigan, ori de scrisorile de felicitare adresate lui Biden de marea majoritate a liderilor lumii (inclusiv cei ai UE, ai Chinei, ai Israelului, ai Marii Britanii, dar nu și Putin al Rusiei). Victoria democratului Biden e clară și solidă (chiar dacă ea nu este dublată de o victorie a democraților în cele două Camere – ceea ce, după părerea mea, sugerează importanța votului negativ, anti-Trump, chiar printre unii votanți republicani). Are rost, în schimb, să notăm uluiți avansul pe care l-a făcut și-l face populismul radical chiar și în România, imitându-l pe cel din America: și nu mă refer la adulatori fără pic de reținere, precum Mihai Neamțu, ci și la alți comentatori, pe care îi credeam mult mai moderați și mai raționali.

Unii s-au grăbit să clameze victoria lui Trump (urmându-l pe acesta) fără temei. Apoi, când rezultatele au început să se încline decisiv în favoarea contracandidatului său în urma numărării milioanelor de voturi primite prin poștă, au început să vorbească despre plauzibile fraude, iarăși urmând fidel minciunile lui Trump.

Cineva (Petre M. Iancu, sub sigla DW-România) invoca, dând astfel crezare președintelui american, despre „bănuieli posibil relevante, dacă nu și sigur întemeiate” în state cu administrații democrate, precum Pennsylvania. (Pennsylvania are, ce-i drept, un guvernator democrat, dar un Congres republican.) Când totuși victoria lui Biden a devenit evidentă (deopotrivă în ceea ce privește voturile electorilor, cât și votul popular) și fraudele au rămas nedovedite, s-a spus că ea s-a datorat bias-ului marii majorități a presei americane, care l-a diabolizat pe Trump timp de patru ani. Un comentator (colaborator și la „22”, Alexandru Lăzescu) a pretins (pe Facebook, pe 10 noiembrie), printr-un fel de parabolă extrem de transparentă, dar cu date eronate și preluând necritic propaganda lui Trump, că alegerile americane n-au fost „free and fair”. Iar într-o precedentă postare, el caracterizase votul prin corespondență – foarte amplu în 2020 – drept „o mare fraudă” deliberată.

Apoi adăuga, din nou fără respect minim față de adevăr: „Nu degeaba s-a insistat pe multe, cât mai multe mail votes... Este o adevărată mizerie pusă în operă de unii dintre cei care obișnuiesc să țină lecții de democrație altora”. Într-adevăr, a „uitat” să menționeze un „detaliu”: motivul votului masiv prin corespondență a fost teama de infectare cu coronavirus, mult amplificată la alegătorii democrați și mult mai ignorată de cei republicani, care au urmat îndemnurile negaționiste Covid ale președintelui lor. Nu pot crede că ignora „detaliul”!

Pe de altă parte, dl Petre M. Iancu condamna calificarea de către Washington Post a multora dintre alegațiile lui Trump drept minciuni; comentatorul nostru susținea cu un aplomb demn de o cauză mai bună că acestea nu sunt decât „narcisism, hiperbole, ironii, dorințe”. A spune că ai câștigat niște alegeri, când le-ai pierdut, ori că, dacă totuși le-ai pierdut, ele ți-au fost furate, deși n-ai nicio dovadă, oare în care dintre aceste categorii intră?

Problema comentatorilor acestora și a altora este nu ignoranța, nici reaua-credință, ci radicalizarea ideologică. Ei se pretind conservatori – ceea ce ar fi în regulă, dacă ar fi și adevărat. Din păcate, conservatorismul lor a alunecat înspre un populism radical de dreapta tot mai lipsit de nuanțe.

Pentru ei, oricine nu-i conservator e „progresist” și oricine e „progresist” e comunist. Fără îndoială că în multe locuri în Europa și în America (mai ales în mediile universitare) există un stângism agresiv și militant, și el foarte deplorabil. În oglindă față de populiștii radicali și pentru stângiști, oricine nu le acceptă dictatele „corectitudinii politice” e fascist sau rasist. Vedem, deci, cum, la ambele extreme, mecanismul de eliminare a moderaților e asemănător. De fapt, visul secret deopotrivă al radicalilor de dreapta și de stânga este și a fost întotdeauna să dispară moderații. Căci funcționează și la unii, și la ceilalți radicali principiul stalinist „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”.

A combate stângismul e legitim și lăudabil. Dar oare lupta împotriva sa justifică adoptarea ideologiei lui Trump și a minciunilor acestuia? Nicidecum. Din păcate însă, nu numai în America, dar și în Europa, direcția predominantă este azi radicalizarea: faliile politice și informaționale sunt tot mai mari. Oameni obișnuiți, onești, dar separați de crezuri politice și ideologice diferite nu-și mai vorbesc, nu se mai ascultă și se disprețuiesc reciproc.

Chiar denunțarea minciunilor evidente nu mai are efect decât pentru cei de dinainte convinși. Din acest punct de vedere, „fenomenul Trump” n-a inventat nimic, ci numai a dus la paroxism o derivă cu mult mai veche – slăbirea centrului –, amplificată de rețelele sociale. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că aceia care cumva i s-au asociat în ultimul timp nu poartă și ei o mare responsabilitate, mai ales atunci când opiniile lor pot influența convingerile multor concetățeni.

Pe de altă parte însă, și noi, cei care nu ne regăsim în niciunul dintre radicalisme, ci ne considerăm moderați și liberali autentici, avem datoria să nu tăcem, ci să ne exprimăm fără echivoc opinia, chiar și atunci când ne rostim împotriva unora cu care am împărtășit cândva convingeri sau speranțe. Iar aceștia nu sunt nici puțini, nici identici, pentru ca, respingându-i o dată pe câțiva, să-i fi dovedit pe toți.

Căci, precum spunea Montaigne, „opusul adevărului are sute de mii de chipuri și un câmp nesfârșit”. (Montaigne, Eseuri, Humanitas, p. 44) //