Dilema cetățeanului neturmentat

Atât doar – și asta e o agravantă – nu sunt „turmentat”. Jur. Sunt treaz și lucid, și tocmai asta e problema: nu știu cu cine aș putea vota la prezidențiale la începutul acestei ierni. În consecință, mi se pare că nu merită să mai votez.

Altă dată, am avut cu cine vota: nu că am fost neapărat un entuziast al lui Iohannis ori Băsescu, ori- mult mai demult – al lui Constantinescu. Dar măcar, față de alții, aveau niște atuuri: reprezentau sau măcar pretindeau că reprezintă niște valori la care aderam. Aveau oarecare credibilitate. Și, mai ales, erau niște personalități în sensul propriu al cuvântului: vedeai ceva la ei aparte. Nu se confundau cu mediul înconjurător. Măcar exista la ei o culoare ieșind în evidență. Se distingeau unele protuberanțe pe șesul general al mediocrității. Pe scurt, puteai să-i distingi. Azi – la Ciolacu, Ciucă, Geoană, ce vezi? Gri pretutindeni: adânc și nesfârșit gri. Platitudine. Mediocritate desăvârșită. Confuzie. Pâclă. Asta, când nu se combină și cu ridicolul: Ciucă – autorul unei cărți invizibile, publicitată cu două milioane de lei, într-o țară cu piața de carte fragilă și redusă. Geoană – „prostănacul” recăzut în politica internă de la NATO. Ciolacu – un viclean politician, pe care nici măcar nu l-ai băga în seamă, dacă n-ar fi șeful PSD. Unde sunt comunismul lui Iliescu, aroganța lui Năstase și chiar tupeul dictatorial al lui Dragnea, de care, temându-te, să votezi cu partea adversă, orice ar fi?

Într-adevăr, pe timpuri aveam măcar la dispoziție strategia „răului mai mic”. Așa am votat în 2000 cu Ion Iliescu în al doilea tur, mai mult ca o demonstrație politică și civică împotriva extremismului lui C.V. Tudor. Dar măcar merita demonstrația. Însă anul acesta nu cred că va mai fi nevoie de votul meu pentru a-l ține departe de putere pe George Simion – din fericire pentru democrația românească, un bufon la fel de mediocru ca „democrații” pe care îi combate. Nici extremismul nu mai e ce-a fost, ar suspina unii nostalgici.

Dar există, mi se va spune, măcar Elena Lasconi, noua președintă a unui partid pe care, cândva, l-am votat cu oarecare speranță. Îmi pare rău, dar nu mă văd votând cu Lasconi. Valorile ei fundamentale nu mi se par a fi și ale mele; în plus, mi se pare țâfnoasă, certăreață, pusă pe show-uri ieftine (ca acela când oficia căsătorii la Primăria Câmpulungului). Are ceva de mahala, fără compensația unui instinct și a unei inteligențe ieșite din comun, așa cum existau la Băsescu.

Așa că simt cum mă dezinteresez de cel mai important eveniment al anului politic de la noi: alegerile generale și prezidențiale. Rezultatele sunt previzibile și, de fapt, am sentimentul acut că nu prea contează, în fond: România merge – așa cum merge – pe pilot automat. În ansamblu, se schimbă. Și nu neapărat în rău. Evoluează. E în pas cu lumea mare. Important, esențial, de aceea, este ce se va întâmpla în SUA și, desigur, cum se va descurca noua structură a puterii în UE. Esențial este cum va evolua (sau involua) războiul din Ucraina, ce va fi în Orientul Mijlociu, dacă și cât timp va mai susține Rusia China sau India. Vor prevala autocrații sau actuala lor influență mondială mărită e doar un episod trecător? Important este și ce va fi cu IA în viitorul apropiat, cât vor conta schimbările climatice (vedem asta din vara asta interminabilă), cum se vor desfășura războaiele ideologice dintre „progresiști” și „conservatori”. Avem deci la ce reflecta și cu ce și cu cine să empatizăm deopotrivă în lumea largă și la noi. Nu ne vom plictisi.

Cât despre „marile” confruntări de pe scena preelectorală din România dintre alde Ciolacu, Ciucă, Geoană, Lasconi etc., vorba clasicului: „A se slăbi!”. Nu e „civic”, dar e cinstit!