De același autor
În februarie 1992, Revista 22 (pe atunci condusă de Gabriela Adameșteanu) publica, în trei numere consecutive, un lung articol al lui Norman Manea, „Culpa fericită”, dedicat lui Mircea Eliade. Articolul apăruse inițial în engleză în The New Republic, cu ocazia publicării unuia dintre volumele din Jurnalul lui Eliade. Textul, bine documentat, clar și scris cu stilistică academică, a creat destulă emoție în România culturală de atunci. Pentru întâia dată, publicul românesc mai larg era nevoit să ia la cunoștință faptul că Eliade (obiectul unui veritabil cult) nu numai că susținuse idei fasciste, legionare și antidemocratice în anii ’30‑’40, dar și – iar asta era probabil și mai grav – că nu și le schimbase nici decenii mai târziu, și că nu le privea deloc critic. Chiar Monica Lovinescu s-a supărat atunci pe Norman Manea și pe revistă. Fără a contesta direct afirmațiile lui Manea, ea a considerat că publicarea articolului în România ar fi fost inoportună, atâta vreme cât nu s-a făcut procesul comunismului și cât timp nu s-a vorbit despre „colaboraționismul” cu regimul comunist al unor mari scriitori precum Sadoveanu, Ralea, Călinescu etc.
Au trecut peste trei decenii de atunci. Cunoașterea angajamentelor politice și ideologice ale intelectualilor români din anii ’30-’40 a progresat și s-a rafinat, fără a schimba ceva esențial față de judecățile din articolul lui Manea. Cred că mai ales publicarea integrală a Jurnalului lui Mihail Sebastian în 1996 a confirmat că pasiunile legionare și antidemocratice ale lui Eliade erau cât se poate de autentice și de puternice. Cazul Eliade mi s-a părut „închis”, cel puțin din acest unghi.
Ei bine, Dan Culcer, în revista Vatra, l-a redeschis, și încă într-o manieră dezgustătoare și antisemită. Articolul său „Succesul literar sau trocurile intracomunitare” (remarcat și criticat mai întâi de Nicolae Manolescu) pretinde mai întâi că intelectualii evreo-români, precum Norman Manea, Andrei Oișteanu, sau subsemnatul, n-ar trebui să încerce să demistifice miturile și valorile românilor. Cu alte cuvinte, suntem poftiți afară din cultura românească! Dar, nucleul textului susține o teorie nu prea nouă că Manea a devenit un autor de succes în America după ce a făcut „trocul” atacându-l pe Eliade. Și a făcut-o ca evreu – în manieră „intracomunitară”: Norman Manea „se lansa după emigrarea sa în cenzurarea și criticarea din perspectiva unor dogme evreiești a mișcării legionare...”. „...Această scriere a fost condiția lansării sale pe piața nobelizabililor...”. Altfel spus, Manea nu și-a datorat reputația sa din America meritelor proprii scriitoricești, ci faptului că, fiind evreu, a uzat de legăturile sale cu alți evrei, care, știe Culcer, sunt dintre cele mai eficiente. În esență, scrie Dan Culcer, într-un limbaj care amintește de „Sfarmă-Piatră”, „singura sa șansă (a lui Manea) de a fi luat în seamă era să-și revendice apartenența la comunitatea mondial(istă) a jidovilor”.
Redactorul-șef al revistei Vatra, Iulian Boldea, și-a cerut public scuze pentru faptul că acest articol abject a văzut lumina tiparului pe paginile revistei pe care o conduce și a pus totul pe seama unei grave erori. Așa să fie. Totuși încă nu înțelegem cum a fost posibilă eroarea la o revistă care apare pe hârtie o dată pe lună. De asemenea, nu știm care vor fi relațiile în viitor dintre revista Vatra și Dan Culcer, membru fondator al seriei noi. Poate că ne vom lămuri în numărul viitor – ne promite dl Boldea.
Nu voi merge până la a considera că, în atmosfera mondială actuală, unde fantoma antisemitismului a revenit sub diverse întruchipări, nu e chiar o întâmplare faptul că asemenea texte, precum cel al lui Dan Culcer, pot apărea în locuri unde nu te-ai aștepta. Cred încă în buna-credință a redacției și refuz să văd oriunde conspirații. Un lucru e însă sigur: antisemitismul, indiferent de versiune, nu trebuie admis în publicații care își spun democratice, iar denunțarea lui publică de către criticii responsabili este, aș spune, o datorie nu doar culturală, dar și civică. Nepăsarea e o culpă și clară, și deloc „fericită”! //
