De același autor
„Istorie” înseamnă, mai întâi, „ceea ce realmente s-a întâmplat”, cum spunea Leopold von Ranke pe timpuri: evenimentele în sine, autentice, eventual așa cum sunt văzute (sau create) de Dumnezeu. Evenimentele pe care istoricii profesioniști aspiră să le cunoască, să le înțeleagă în autenticitatea lor și pe care toți ceilalți pretind că le cunosc. Evenimentele care, de regulă, ne rămân necunoscute: să ne gândim numai la câte documente (înscrisuri, resturi arheologice, istorii orale etc.) se pierd definitiv și fără urmă. Unii, în epoca noastră, tind să nege că această istorie-fapt există cu adevărat și poate că au ceva dreptate. Poate că ea nu e decât o ficțiune comodă a noastră, în general, și a istoricilor, în particular, prin care ne-ar plăcea să justificăm demersurile celeilalte istorii – istoria-interpretare.
Într-adevăr, în al doilea rând, avem istoria-interpretare. Mai bine zis, istoriile-interpretare. Căci istoria-fapt, dacă există, e unică și aceeași pentru toți în universul nostru; dimpotrivă, istoria-interpretare e întotdeauna multiplă, variată, contradictorie, depinzând mai întâi de sursele și metodele celui care o propune, dar și de ideologia acestuia și de momentul când trăiește el. Este în realitate discutabil adesea dacă se poate distinge între ideologie și metode, iar faptele nude aproape dispar sub arborescența interpretărilor; de aceea, obiectivitatea științifică a acestei istorii e de atâtea ori pusă la îndoială. Aceasta e istoria glorificatoare a națiunilor și a marilor curente politice (precum socialismul sau conservatorismul), istoria care creează „mari narațiuni” legitimante, dar și „micile narațiuni” care le compun pe primele, așa cum alveolele compun fagurele. E istoria care are sau căreia îi atribuim un sens și o direcție și vorbim, după cum ne convine, de „partea bună”, respectiv „rea”, a istoriei, atunci când clasificăm evenimentele și poziționarea oamenilor și a țărilor în raport cu ele. (Spunem acum, de exemplu, că Rusia se află „de partea rea a istoriei”.) E istoria care, ulterior, trece în manualele școlare și, apoi, încă mai deformată în romane istorice și filme de epocă; e mai ales istoria care cuprinde depozitul nostru mental de figuri exemplare, date drept model educațional. Aici fiecare versiune pretinde că ea se apropie de intangibila istorie-fapt mai mult decât versiunile concurente, ba chiar că este, în esență, chiar identică cu istoria-fapt. Dar cum am putea ști cine are mai multă dreptate, de vreme ce istoria-fapt rămâne, cum am spus, intangibilă și incognoscibilă? Există vreun criteriu de judecată independent, atunci când standardul decisiv rămâne inaccesibil? O atitudine general-critică, respectul pentru documentele existente, plasarea lor în context, evitarea falsului prin omisiune, prudența interpretărilor generalizante, confruntarea mai multor surse, utilizarea corectă a rezultatelor istoricilor precedenți fac parte dintre metodele „istoricilor adevărați”. Sunt desigur metode indirecte de a ne apropia de adevărul parțial și aproximativ, totuși singurul accesibil nouă, căci adevărul-adevărat nu-l poate cunoaște nimeni. Sunt totuși metode destul de solide, prin care se poate evita relativismul și agnosticismul istoric al celor care susțin că toate versiunile istorice sunt „bune”, atâta timp cât sunt utile unui stat sau unei comunități.
Prin urmare, bunele practici metodologice urmărite consecvent și onest oferă singura promisiune de adevăr parțial și aproximativ – singurul de care dispunem. Nici acest adevăr nu e unic: există, în chip legitim, variante și variabile în timp ale sale. Dar avem măcar o rațiune intrinsecă a variantelor și a schimbărilor – cum ar fi descoperirea unor noi documente sau a unei noi metode. Altminteri, bunele practici ale științei istorie sunt, din păcate, de nenumărate ori încălcate, uneori chiar de istoricii profesioniști, dar de cele mai multe ori de istoricii-propagandiști, aflați în serviciul unor state sau ideologii precum comunismul, fascismul, naționalismul, revizionismul etc. Iar a distinge între un istoric adevărat, dedicat bunelor practici și adevărului aproximativ, și un pseudo-istoric, închinat legitimării unei politici sau unei ideologii, nu e decât rareori la îndemână, mai ales pentru publicul larg, ușor de amăgit. Am spune chiar că cea dintâi operă a istoriei autentice a fost (de la Herodot și Tucidide) și este în continuare să se distingă pe sine de pseudo-istorie, așa cum cea dintâi operă a științei naturii a fost să se distingă pe sine de explicațiile mitologice.
De aceea distincția între istorii și pseudo-istorii e importantă nu numai pentru cunoaștere și adevăr, ci și pentru viața noastră de toate zilele: suntem datori să o căutăm și să nu precupețim eforturile de a o descoperi, ca să limităm și să controlăm resentimentele „istorice”, și să nu curgă râuri de sânge în războaie fără sens, purtate în jurul unor fantome pe care nu puține state tind să le decreteze drept adevăruri sacre. //
