Două logici

S-a spus adesea și mai ales acum, cu ocazia pandemiei: politicienii să asculte de experți. Adică, nu numai să-i „audă”, desigur, ci și să facă ceea ce propun experții. (În Spania a circulat printre medici acum câteva luni o petiție cu acest conținut.) Am fi de acord pe loc, poate, dacă s-ar lămuri mai întâi de care fel de experți trebuie să asculte. Căci, departe de a dispune noi de un singur rând de experți, de o singură expertiză și de o singură logică! (Și nu mă refer aici la falși experți.)

Funcționează de un an și jumătate – deopotrivă în lume și în România – cel puțin două logici (sau două expertize) majore, ambele excelente, fiecare în felul lor, dar, vai! Aproape incompa­tibile luate împreună.

Cea dintâi este logica epidemiologică, conform căreia, spre a limita (nu a opri) într-o măsură suficientă răspândirea coronavirusului – mai ales atunci când procentul vaccinaților nu e prea mare – spre a nu covârși secțiile de terapie intensivă din spitale cu bolnavi cu simptome grave și a limita numărul morților, este de dorit limi­tarea la maximum a interacțiunilor sociale. Această logică pleacă de la observația că, deși foarte mulți oameni respectă purtatul măștii, distanțarea, mai recent se vaccinează, rămân mereu destui care nu o fac din diferite motive. Iar aceștia – mai ales dacă au o anumită influență și autoritate asupra semenilor lor – contribuie esențial la răspândirea bolii. (Reluarea meciurilor cu ocazia Campionatului European de fotbal e un bun exemplu.) Convingerea, persuasiunea bazată pe știință și experiență se dovedesc insuficiente pentru un comportament prudent și responsabil față de sine și semeni. Rămâne coerciția, ca mijloc indispensabil. La limită, avem scenariul propus la începutul lui 2020 de doctorul Streinu-Cercel: dacă oamenii din întreaga lume ar fi ținuți cu forța în case timp de două luni, probabil că virusul ar dispărea sau ar fi redus la câteva focare ușor de izolat ulterior. De asemenea, cu cât măsurile de „relaxare” ar fi luate mai încet sau mai prudent, în condițiile unei vaccinări insuficiente, ca în România, cu atât mai mult s-ar evita o „reîncălzire” a epidemiei, mai ales în situația răspândirii inevitabile a „noilor tulpini”.

Cea de-a doua este logica economico-socială-educațională (dar și cu implicații mai largi). Conform ei, cu cât oamenii sunt mai distanțați, cu atât economiile suferă mai mult prin diminuarea consumului, reducerea călătoriilor, diminuarea activităților care nu se pot desfășura online. Veniturile bugetare scad, șomajul crește amenințător, criza economică majoră e inevitabilă – ceea ce micșorează și resursele disponibile pentru sănătate. Educația, și ea, are mult de suferit, mai ales la nivelul școlarilor mici; în general, oamenii fiind ființe sociale, sunt afectați psihologic în rău când li se limitează contactele sociale directe pe o durată mai lungă. Pe scurt, această logică pretinde că încercarea de a opri virusul prin lockdown, așa cum s-a procedat pretutindeni în primăvara anilor 2020 și 2021, cu toate că aduce beneficii imediate, generează pagube economice, sociale, educaționale, psihologice, medicale chiar mai mari și mai prelungite decât sunt beneficiile. (Un singur aspect: crește mult, după unele studii, rata sinuciderilor.)

E ușor de văzut că aceste două logici sunt opuse: cu cât se permit mai multe și mai ample contacte sociale, cu atât crește rata îmbolnăvirilor, ceea ce va pretinde ulterior, invers, frânarea contactelor res­pective, conform celeilalte logici. Cine însă va decide căreia dintre cele două și căror experți li se va da întâietatea într-un anumit moment și în anumite condiții locale? Căci nu se poate apăsa egal și pe frână, și pe accelerator, dacă vrei ca automobilul să nu capoteze. Natural, nu altor experți (situați „deasupra” primilor), căci nu există așa ceva. Răspunsul e simplu: decizia o va lua (și a și luat-o pretutindeni) omul politic, care nu-i expert (ba uneori înțelege puțin și disprețuiește cunoașterea) și care abia în asemenea momente își justifică pe deplin existența, altminteri adesea atât de antipatică. Vom exprima asta spunând că, deși omul politic trebuie „să-i asculte pe experți”, adică să ia notă de ambele tipuri de expertiză, el nu trebuie, ba chiar nu poate necondiționat „să asculte de experți”. E necesar ca omul politic să depășească cele două forme de expertiză și să ia decizii de compromis, „bricolând”, așa cum poate, ambele logici, favorizând-o ba pe una, ba pe alta. Așa s-a și întâmplat, cu rezultate mai bune sau mai rele, tot timpul. În plus, omul politic trebuie să răspundă și unei a treia logici – aceea a comunicării cu publicul, deoarece este necesar să convingă opinia publică majoritară că acest „bricolaj” ad‑hoc, bazat pe intuiție, pe un sistem de valori și pe „artă”, nu pe știință obiectivă, ar fi unica politică solidă a momentului, ba chiar că e justificat de știință – ceea ce nu este.

Pare paradoxal că, în confruntarea globală cu o infecție, pentru care remediile decisive (tratamente, vaccinuri) nu pot fi produse decât cu ajutorul celei mai avansate științe biomedicale, rolul omului politic, care nu-i deloc un om de știință (decât în mod accidental, precum Angela Merkel) continuă să rămână atât de important. Redus la esență, acesta mi se pare a fi: mai întâi „a-i asculta pe experți” și apoi a decide singur, fără „a asculta de experți”. //