De același autor
Teribila înfrângere electorală suferită de PSD și ALDE pe 26 mai, urmată de condamnarea la închisoare a lui Liviu Dragnea o zi mai târziu, ar fi trebuit să ducă, logic și democratic, la demisia guvernului și la încercarea, din partea președintelui Iohannis, de a găsi un nou prim-ministru din afara PSD.
Dar nu s-a întâmplat așa și, în fond, nu-i de mirare: prin toate fibrele sale legat de putere, tinzând să se identifice cu statul, PSD e un partid profund nedemocratic, corupt până în măduva oaselor, incapabil să înțeleagă mesajul primit de la societate. Lăsată singură președinte interimar, Viorica Dăncilă pare să încerce acum un fel de cosmetizare de fațadă, încercând să-i înlăture din funcțiile esențiale pe cei mai îndârjiți apropiați ai lui Dragnea. Mai vrea să pună surdină „discuțiilor“ despre justiție (ca să nu pară că nu respectă referendumul), să restabilească legăturile cu Partidul Socialist European și să ajungă la un compromis cu băncile și corporațiile.
În aceste condiții, opoziția (adică, pe de o parte, PNL, pe de alta USR-PLUS) trebuie să inventeze o strategie. De fapt, așa cum deja s-a văzut zilele acestea, există două strategii posibile. Prima, îmbrățișată pe PNL și, se pare, și de președinte, ar presupune să se obțină repede căderea guvernului printr-o moțiune de cenzură. Apărătorii acestei strategii invocă în favoarea lor nevoia de a nu dezamăgi electoratul care i-a votat entuziast la europarlamentare și posibilitatea ca guvernarea ineptă a Guvernului Dăncilă să producă țării și mai mari dezastre ca până acum. Dezavantajul este că, pentru a obține căderea guvernului, dar și formarea unei noi coaliții în actualul parlament, e necesar să se negocieze și să se facă concesii majore de program și de oameni cu Pro România lui Ponta, cu UDMR, ba chiar cu ALDE și cu parlamentari răzleți din PSD. Trădarea se va obține, poate, dar cu ce preț? Dacă strategia va câștiga – ceea ce nu-i deloc sigur –, prețul va fi un guvern slab, măcinat de contradicții, având în parlament o coaliție „de strânsură“, cu grupuri gata oricând să recurgă la șantaj pentru a obține noi concesii. Iar alegerile din 2020 vor găsi PSD în opoziție pe față, dar subminând guvernarea cu oameni infiltrați, profitând de orice erori și capitalizându-le fără dificultăți.
Ar fi o strategie foarte periculoasă, care urmează linia guvernului „tehnocrat“ al lui Cioloș din 2016, și al cărei rezultat ar putea fi resuscitarea PSD-ului, ba chiar câștigarea alegerilor din 2020 pe fondul unei dezamăgiri a electoratului. Susțin atunci strategia „lungă“. Conform acesteia, opoziția ar face bine să refuze tentația obținerii puterii cu „soluții imorale“, presupunând că i se propune acest lucru, și să se concentreze mai întâi pe câștigarea alegerilor prezidențiale. Există acum șansa chiar ca turul doi să se joace între Iohannis și un candidat de la USR-PLUS (poate Dacian Cioloș), ceea ce ar reprezenta în sine o catastrofă pentru PSD, care, pe 26 mai, doar grație îngreunării deliberate a votului din diaspora, n-a ieșit pe locul trei. Finalitatea însă trebuie să fie nu doar învingerea decisivă a PSD la localele și parlamentarele de la anul, ci și crearea premiselor unei guvernări de coaliție liberal-democratice eficiente, ceea ce înseamnă și fără compromisuri cu resturi din PSD, ALDE ori altceva de acest tip, dar cu compromisuri rezonabile între PNL și USR-PLUS. Dar nu-și va pierde electoratul de opoziție entuziasmul, văzând că trebuie să aștepte rezultate abia peste un an și jumătate și că înlăturarea lui Dragnea și pierderea alegerilor din partea PSD-ALDE nu produce efecte imediate?
Nu cumva mobilizarea la urne care a condus la splendida victorie din 26 mai va slăbi în 2020 din cauza acestei așteptări și a dezamăgirii ce va urma? Să sperăm că nu. Până la urmă, consider că marea majoritate a electoratului care a votat cu cele două partide din opoziție (dar și cu PMP-ul lui Băsescu) înțelege foarte bine că pentru a schimba puterea trebuie un vot decisiv la alegerile parlamentare de la anul și că europarlamentarele de acum nu constituie decât începutul sfârșitului dominației de decenii a PSD. S-a obținut o victorie importantă, dar războiul nu e câștigat încă. Din fericire, aș zice, d-na Dăncilă contribuie la menținerea indignării masive împotriva PSD: îl propune ca ministru pe Titus Corlățean, cel care a demisionat ca ministru de Externe, în 2014, deoarece n-a reușit să asigure votul diasporei în condiții normale, tocmai în momentul când guvernul este aspru criticat pentru același delict, repetat în 2019. În schimb, nu-i demite nici pe Meleșcanu, nici pe Carmen Dan, puternica susținătoare a lui Dragnea și responsabilă, fie și numai politic, pentru violențele jandarmeriei din 10 august 2018.
Aflăm, de asemenea, că umblă după sfatul lui Adrian Năstase și Octav Cozmâncă. Vor mai fi, sunt sigur, și multe alte erori, căci nici inteligența d-nei Dăncilă, nici filosofia politică a PSD nu s-au schimbat odată cu încarcerarea lui Liviu Dragnea. Dar ce te poți aștepta de la un partid care, din 1990, a avut cinci președinți, dintre care primul, Întemeietorul, e inculpat pentru crime împotriva umanității, al doilea, „Delfinul“, a făcut închisoare, fiind condamnat în două dosare de corupție, al patrulea, „micul Titulescu“, a fost prins că și-a plagiat lucrarea de doctorat, al cincilea, zis Daddy, abia a fost trimis la închisoare pentru că a furat pentru partid de la copii orfani, dar nu înainte de a fi încercat să dărâme legile țării, numai ca să scape. Cât despre cel de-al treilea președinte PSD, acestuia i s-a spus în partid „Prostănacul“. Pesemne că pe merit. Așadar, nu vă fie teamă că vă veți plictisi: d-na Dăncilă dispune de o bună tradiție în partid și de modele de conducere variate și valoroase... //
