După treizeci de ani, am încheiat Revoluția

Câtă sfidare! Teodor Meleșcanu, acum treizeci de ani diplomat al lui Ceaușescu, susținând la OSCE versiunea acestuia despre evenimentele de la Timișoara, acum câteva zile prezidând ședința solemnă a Parlamentului care comemora începutul Revoluției! Și nu e singura: Institutul Revoluției Române, al cărui președinte e Ion Iliescu, trimis în judecată de Parchet pentru crime împotriva umanității în intervalul 22-25 decembrie 89, voia să organizeze un concert aniversar pe 22 decembrie în București, alături de Piața Revoluției. (Concertul a fost anulat datorită protestului societății civile și retragerii unor artiști. Gelu Voican-Voiculescu, un alt membru al conducerii institutului și judecat laolaltă cu Ion Iliescu, a sfidat mergând la comemorarea victimelor Revoluției și a fost agresat și rănit de revoluționari. Agresiunea e inacceptabilă, dar la fel și sfidarea.) Încă o sfidare: Gabriela Firea, primarul general al Bucureștiului, s-a gândit să schimbe numele de Parcul Unirii în arcul „Patriarhul Teoctist”, onorându-l astfel pe patriarhul complice tăcut cu demolatorul atâtor biserici din București.

Sfidări au mai fost nenumărate de-a lungul acestor treizeci de ani. Și vor mai fi. Dar ar trebui să privim și dincolo de ele.

Cea mai mare sfidare – o veritabilă „viclenie a istoriei”, cum spunea Hegel – a fost ca foștii comuniști și lachei ai lui Ceaușescu să ajungă în situația de a construi capitalismul, ca foștii adepți ai totalitarismului să aibă misiunea de a edifica societatea deschisă și pluralistă. Faptul nu numai că a fost resimțit ca o incongruență morală, dar a condus și la efecte practice nu o dată ambigue. Comuniștii deveniți peste noapte edificatori ai economiei de piață, pe de o parte, au spoliat în mare măsură economia de stat în procesul de privatizare; pe de alta, au dorit să păstreze mereu puterea discreționară, fie corupându-i pe alegători, fie utilizând o propagandă mincinoasă, fie infiltrând partidele noi, fie chiar utilizând violența împotriva contestatarilor, precum la mineriade și de 10 august 2018. Totuși, în ansamblu au fost conduși de „mâna invizibilă” a Istoriei pe o cale străină principalelor lor instincte. Au dus țara în NATO, apoi în UE. A trebuit să înghită „amestecul în treburile interne” al Occidentului detestat. A trebuit să se supună testului economiei de piață, regulilor internaționale, alegerilor libere, presiunilor tot mai importante ale societății civile, investigațiilor presei. La un moment dat, în 1996, mai întâi, apoi în 2004 și în 2009, au pierdut puterea. S-au refăcut parțial și au revenit, reușind să mintă și să manipuleze o parte însemnată a populației. Totuși, la alegerile prezidențiale de anul acesta harta țării mai avea doar cinci județe „roșii”.

Nu trebuie să uităm sfidările, marile și chiar mai micile sfidări. Nu trebuie să uităm de crime (revoluția, mineriadele). Avem datoria să cerem din partea puterii aducerea la lumină a adevărului juridic. Nu suntem naivi să credem că lumina va fi vreodată fără umbre lungi. Pe de altă parte, nu trebuie să permitem foștilor servitori ai lui Ceaușescu (din partid, din Securitate etc.) ori urmașilor lor politici din PSD, sau din altă parte, să scrie istoria așa cum doresc. Monopolul scrierii istoriei nu le mai aparține.

De asemenea, ar fi bine să încetăm și cu lamentările, și cu autorecriminările fără sfârșit. De fapt, am realizat mult – ca societate civilă, ca națiune liberă. Am fi putut face mai mult, dar am fi putut ajunge și mult mai rău. Cu curajul disperării l-am doborât pe Ceaușescu, un dictator sinistru, fără asemănare în toată Europa Centrală și de Est, acum treizeci de ani. Când vedem zilele astea imagini cu România de atunci, ne străbate un fior de groază, un tremur de spaimă. Simțim și azi, din nou, frigul din case și umilința neputinței. Simțim însă și furia care ne-a animat atunci și apoi entuziasmul eliberării. Apoi, încet-încet, am readus o țară traumatizată pe drumul european. Încet-încet, am construit o economie de piață, o democrație, o presă independentă, o justiție relativ independentă și chiar uneori eficientă, o societate civilă vie, pluralistă și activă. Încet-încet, am redevenit o societate europeană, ba chiar – în unele părți ale ei – am devenit o societate a secolului al XXI-lea. Am învățat multe, chiar dacă nu întotdeauna am arătat-o suficient. Dar nici n-am absentat civic, când a fost nevoie. În ultimii ani, am știut să protestăm în stradă în momente hotărâtoare. Iar când, mai recent, un infractor deja condamnat a vrut din nou să ne abată din drum și să ne dea complet pe mâna infractorilor săi, am reușit să-l scoatem de la putere prin alegeri libere, ba l-am și trimis la închisoare. Și când urmașa sa politică, prin îngâmfarea și țopenia ei prostească, ne-a reamintit de agramatismele conducătorilor ceaușiști, am dat și cu ea, și cu partidul ei de pământ la alegerile prezidențiale. Nimeni nu va mai îndrăzni mult timp de aici înainte, sper, să le copieze modelul. Așadar, am făcut totuși câte ceva, în pofida certurilor noastre nesfârșite, a dificultății cu care ne coagulăm în jurul unor proiecte mari, a orgoliilor nesfârșite, a suspiciunilor mereu prezente, a proiectelor mereu reluate și abandonate. De exemplu, iliberalismul n-a prins rădăcini la noi, ca în vecini, deși acum 30 de ani vecinii porniseră pe drumul cel nou mai repede și mai bine decât noi. Glumind, să spunem că Orban de la București nu-i Orbán de la Budapesta. Iar al nostru e cu mult preferabil.

Puteam face mai mult, adevărat. Totuși, n-am stat nici degeaba:

În 1989, am ieșit din comunism prin violență. Atunci am început Revoluția.

În 2019, am ieșit din postcomunism la urne. Revoluția, în fine, s-a încheiat. //