Dupa un an

Imediat dupa 11 septembrie 2001, foarte multi oameni - comentatori, politicieni, jurnalisti etc. - au spus ca "nimic nu va mai fi la fel". Altii au ramas sceptici, amintindu-si ca e o regula a psihologiei, deopotriva individuale si colective, ca ultimul eveniment sa para si cel mai mare si mai zguduitor, si ca, abia odata cu trecerea timpului, relatiile si ierarhiile autentice intre evenimente se impun. La un an de la eveniment, avand acum ceva mai mult recul si perspectiva, putem spune ca s-a schimbat ceva, intr-adevar, pe lume?

Probabil ca cel mai corect ar fi de spus ca ceea ce era cumva inca neclar sau incert, s-a precizat, ca ceea ce se manifesta la scara mai redusa a capatat o extensie mult mai mare, ca ceea ce avea inca surdina rasuna acum din plin.

Terorismul, chiar terorismul sinucigas, nu era o noutate nici inainte; dar dimensiunea, amploarea pagubelor, indrazneala fara margini a asasinilor, simplitatea aparenta a mijlocelor lor au parut de o noutate extrema. Se stia, de asemenea, ca fundamentalismul islamic e o mare primejdie si ca adversitatea sa fata de Statele Unite – "Marele Satan" - e ireductibila. Dar niciodata caracterul monstruos al acestui fenomen - comparabil cu nazismul si stalinismul - nu a aparut intr-o atat de orbitoare lumina.

Se stia de asemenea, de mult, ca inamicii "societatii deschise" - cum i-a numit K. Popper - n-ar fi nici pe departe atat de periculosi daca nu ar beneficia de toate avantajele acestei societati pe care vor s-o nimiceasca: drepturi civile, libertate de miscare, prezumtia de nevinovatie, etc. Dar niciodata, poate, aceasta fragilitate a democratiei liberale nu a fost mai evidenta: teroristii au trait multi ani in Occident, mai ales in Germania, au studiat la universitati occidentale, au invatat limbi straine, au locuit netulburati in societati libere, au calatorit unde au vrut, s-au inscris la scoli de pilotaj americane fara sa fie intrebati nimic, au transferat sume mari de bani. Nimic dintre toate acestea nu ar fi fost cu putinta in Irak, Libia sau China. Departe de a fi un "razboi al civilizatiilor", actualul "razboi impotriva terorismului" este mai curand inca un nou "razboi civil" al civilizatiei moderne, la fel ca si cel impotriva fascismului sau comunismului.

Dupa 11 septembrie, s-au instalat controale aeroportuare noi, s-au stabilit regulamente de imigrare mai severe, dar, in ansamblu, vulnerabilitatea civilizatiei moderne nu s-a diminuat radical. Comunitatile islamice din Occident au continuat sa traiasca in pace, iar sentimentele antiarabe sau antiislamice nu s-au transformat in atacuri violente, expulzari sau manifestatii de masa ostile. Democratia a rezistat cu succes, deocamdata, iar libertatile nu au fost afectate decisiv. Ceea ce nu inseamna ca nu au existat si pierderi din acest punct de vedere.

Chiar si inainte de 11 septembrie, nationalismul, preocuparile identitare erau, cel putin in Europa (de Vest sau de Est), in ascensiune. Socul atentatului a catalizat insa temerile, a amplificat presiunile asupra guvernelor de a limita imigratia clandestina, si, uneori, a adus castiguri electorale notabile unor partide de dreapta. Mai ales insa, ultimul an a vadit o expansiune a resentimentelor antiamericane (existente, desigur, si pana atunci), oricat de paradoxala poate parea o asemenea dezvoltare.

Dupa o avalansa de declaratii sentimentale de simpatie, resentimentul a explodat: numerosi jurnalisti, intelectuali, artisti sau simpli cetateni s-au simtit obligati sa-si defuleze teama acuzand victimele. Reactiile razboinice ale Statelor Unite au fost privite cu suspiciune sau de-a dreptul condamnate. Vechile obsesii conspirationiste, complexele de inferioritate ale tarilor mici sau devenite mici nu s-au inventat inainte de 11 septembrie, dar ele au izbucnit cu forta dupa aceasta data. Am vazut asta foarte bine ii in presa romaneasca: jurnalisti de prestigiu, cunoscuti si mai inainte pentru opiniile lor antiamericane, precum Cristian Tudor Popescu, au luat foc dupa 11 septembrie, acoperind de injurii si neadevaruri America.

Fireste, nu a trebuit asteptata caderea turnurilor gemene pentru a afla ca statele sunt egoiste; dar parca in ultimul an egoismul statelor a devenit mai fara perdea. Statele Unite si Europa, Statele Unite si Lumea a Treia - divergentele, suspiciunile, egoismele nationale au crescut in intensitate. Iar Romania nu a facut exceptie: recenta optiune in favoarea Americii si impotriva Uniunii Europene in chestiunea Tribunalului Penal International s-a facut, aproape pe fata, pentru a-si asigura invitatia la summit-ul de la Praga din noiembrie, intr-un moment cand UE ezita sa stabileasca "un calendar" al admiterii sale.

Probabil ca unul dintre lucrurile care au dat cel mai mult de gandit in ultimul an a fost aceasta ura enorma a fanatismului islamic pentru civilizatia moderna careia, intr-un fel, cum spuneam, ii apartine totusi. Indiferent cum ar fi explicate, se pare ca ura si resentimentele nu au leac: epoca computerelor si a Internetului este la fel de incapabila sa le stapaneasca ca oricare epoca din trecut. Mai mult, scindata de modernizare si secularism intre o practica cultuala conventionala si toleranta pana la scepticism, si un fundamentalism intratabil, religia ca atare isi pierde tot mai mult in vremea noastra centrul si pozitivitatea de odinioara. E ori un animal domestic, docil si aproape inutil, ori o fiara teribila.
Dar si acestea se cunosteau de mult, poate de peste un secol.

In ansamblu, ce putem spune este ca lumea si-a mai pierdut din iluzii. Daca accentul cade pe "iluzii" e putin, e un nimic. Dar daca el cade pe "pierdut" - e mult ...