De același autor
Decizia ÎCCJ în cazul Gheorghe Ursu de achitare a celor doi ofițeri de Securitate acuzați de „crime împotriva umanității” și de „tratamente neomenoase” arată cu claritate – așa cum deja au spus-o și alții – că statul român, prin sistemul său judiciar, refuză să recunoască natura reală, criminală și perversă în același timp, a regimului comunist din România, inclusiv din perioada 1964-1989.
O mulțime de studii și analize realizate de decenii – dar pe care judecătorii Curții Supreme se pare fie că nu le cunosc, fie că refuză să le ia în seamă – arată că regimul comunist nu a fost pur și simplu un regim „normal”, doar ceva mai represiv; el era separat de acesta printr-o diferență ontologică: funcționa bazat pe alte principii decât un regim „normal”, atâta că mima în mod pervers „normalitatea”. Regimul avea parlament – care însă doar adopta legi deja adoptate. Exista guvern, dar acesta nu guverna, ci executa comenzi primite de la partidul comunist. Existau legi și constituție, dar nu și garanții pentru ele – ceea ce în practică le răpea puterea. Nimeni nu-ți interzicea formal să demonstrezi pașnic și nici să critici în public puterea; și totuși, cine o făcea (și au făcut-o câțiva, invocând semnătura României pe documente internaționale, cum ar fi Actul final al Conferinței de la Helsinki, 1977) ajungea în închisoare. Nu exista nicio interdicție legală să expediezi scrisori la Europa Liberă și totuși erai sigur că, dacă o făceai, cel puțin erai dat afară de la serviciu și, dacă aveai relații cu editurile, îți „pierdeai dreptul de semnătură”. Nimeni nu te persecuta oficial dacă aveai rude în străinătate, dar simplul fapt că trebuia să declari cu tot felul de ocazii pe lungi formulare care sunt acestea, unde locuiesc și cu ce se ocupă constituia un factor major de intimidare. Uneori ți se dădea voie să călătorești neoficial în străinătate, chiar în Occident, dar pașaportul nu era un drept, ci – după cum recunosc și judecătorii ÎCCJ – un „privilegiu”, care putea fi retras oricând, astfel încât suportai un șantaj continuu neexplicit. Cât despre rolul organelor de anchetă și mai ales al Securității care le dirija, acesta nu era acela de a afla adevărul (dovadă, minciunile gigantice pe care se baza regimul și care s-au prăbușit la 1989), ci – mai ales după 1964 – acela de a intimida suficient și pe scară largă populația, astfel încât aceasta să n-aibă curajul să protesteze direct.
Se pare însă că judecătorii de la ÎCCJ n-au înțeles această natură deopotrivă represivă și perversă a regimului, care alcătuiește esența totalitarismului, și au acceptat ficțiunea istorică inventată chiar de propagandă, potrivit căreia, după 1964, natura represiv-brutală a socialismului românesc ar fi dispărut. De aceea ei au refuzat să accepte faptul că Gheorghe Ursu era cu adevărat „căzut în puterea adversarului” (ceea ce constituia premisa infracțiunii de „crime contra umanității”) și că la fel eram mai toți. A compara, ca în Motivația sentinței ÎCCJ, metodele urmate de procuratură și măsurile probatorii în anchetare împotriva lui Ursu cu ce se întâmplă într-un stat de drept într-o anchetă penală este, în lumina celor de mai sus, stupid, ba chiar răuvoitor: „organele” de atunci nu erau simple instituții de urmărire penală, ci forțe mascate de represiune sistematică. Cel anchetat pe atunci știa foarte bine că, de pildă, deținerea de valută de care fusese acuzat oficial nu era decât un pretext și că, de fapt, Securitatea căuta „să-l înfunde” pentru ce a vorbit, ce a scris, ce a expediat în străinătate etc., dar n-avea voie de la partid s-o facă în mod oficial. Într-un stat de drept, urmăritul penal se bucură de o mulțime de garanții legale, ceea ce, într-adevăr, oprește ca ancheta penală să poată fi încadrată de principiu la infracțiunea de „crime împotriva umanității”, cum scriu judecătorii. Dar în anii ’80, garanțiile nu funcționau: pentru cineva cu „dosar politic”, ancheta Miliției sau a procurorului era o farsă care acoperea ancheta Securității, învinuirea formală – un pretext, iar Securitatea te trata ca pe un dușman al regimului, pur și simplu fiindcă ai fi cutezat să beneficiezi de dreptul la opinie, la libertatea conștiinței și a expresiei, la intimitate – garantate totuși de semnăturile oficiale ale României. E ridicol deci de afirmat că, de vreme ce urmăritului nu i se aduseseră la cunoștință măsurile de urmărire, el nu avea motive să sufere. Știai și fără să ți se spună că îți erau ascultate telefoanele, montate microfoane în cameră, corespondența violată, că existau informatori printre colegi și amici. Suspiciunea era pretutindeni și adesea era mai terifiantă decât o comunicare.
Toate astea nu înseamnă decât că o foarte mare parte a societății românești se afla efectiv în relație „de adversitate” cu regimul, contrar a ceea ce au susținut judecătorii ÎCCJ în Motivare. Căci numai unei populații „ocupate”, tratate ca potențial „inamică” i se poate cere, de exemplu, să reînregistreze anual la Miliție mașinile de scris și i se interzice să posede un copiator xerox. Și dacă nu eram, mai ales elevii, studenții, intelectualii, în „adversitate” cu regimul, de ce vizitele la centrele culturale străine – legale, desigur – trebuiau de îndată raportate?
Un asemenea proces nu avea voie să se limiteze la definiții legale, la terminologie și la tehnicalități juridice. Numai invocarea legislației naționale și internaționale în materie de „crime împotriva umanității” nu ajungea. Era nevoie de curaj, inteligență, cultură politică și, desigur, o intenție corectă. Spre a începe să înțeleagă „diferența ontologică” a comunismului, judecătorii ar fi trebuit să asimileze măcar Raportul Comisiei „Tismăneanu”. Dar ei n-au vrut să înțeleagă cu adevărat misiunea istorică a judecății lor, spre rușinea și dezonoarea nu numai a lor, dar și a sistemului judiciar românesc în ansamblu. Iar rezultatul nu e numai o nedreptate majoră făcută memoriei lui Gheorghe Ursu, ci și o exonerare implicită a fostului regim și o formă perversă de revizionism istoric: prin sentință și motivație ni s-a comunicat că oroarea zilnică pe care noi și atâția concetățeni au trăit-o timp de zeci de ani pur și simplu n-a fost! //
