Este eticul de dreapta?

România e încă destul de departe de stadiul de stat liberal-democratic, unde „exigența etică“ să preceadă clivajul politic dreapta-stânga.

Într-un articol recent publicat pe site-ul Deutsche Welle, Eticul și postura justițiară nu sunt de dreap­ta, Horațiu Pepine critică strategia elec­to­rală a dreptei, care s-ar lăuda cu faptul că a ob­ținut succese în lupta anticorupție. Voi lăsa deo­parte chestiunea de strategie electorală – aceea de a ști cât de mult menționarea luptei anticorupție e oportună azi în bătălia alegerilor euro­par­la­men­tare, putând admite că nu e deloc sigur că ea va fi în acest moment o temă electorală de succes. Alt­ceva mă interesează acum: în finalul articolului, autorul scrie: „Exigența etică nici măcar nu este de dreapta, ea putând prea bine să fie profesată de stânga. Eticul premerge politicului și este doar o întâmplare că mesajul justițiar a fost asu­mat în România de dreapta“.

Ei bine, nu e doar o întâmplare, după părerea mea, că în România mesajul etic și acțiunile jus­ti­țiare au fost ale dreptei, și nu ale stângii. Mai în­tâi, istoricește vorbind, PSD (sau cum s-a numit de-a lungul timpului) nu a putut niciodată să se des­prindă hotărât de ereditatea sa - partidul co­munist, bineînțeles, mai întâi prin oamenii pe ca­re i-a avut în frunte, începând cu Ion Iliescu, dar și prin metodele de guvernare. Conflicte majore precum mineriadele din deceniul 10 al secolului trecut, dar și încercarea de puci parlamentar din 2012, „marțea neagră“ din 2013 au arătat că dis­prețul comunist pentru etic și statul de drept a ră­mas profund sudat de substanța PSD. Însăși prac­tica partidului-stat, promovată de guvernarea Năs­tase și reluată acum de guvernarea Ponta, ține de sistemul de guvernare comunist-autoritar-po­pu­list. Faptul că și PDL, și PNL, pe când erau la gu­vernare, s-au „inspirat“ de aici e adevărat, dar nu-i mai puțin adevărat că deocamdată stânga nu a reușit la noi să dovedească nici măcar aspirația sinceră față de o altă practică de guvernare.

În al doilea rând, i-aș reaminti d-lui Pepine că la noi dreapta a fost încă din 1990 reformatoare, iar stânga – conservatoare, ceea ce se vede și după bazinele electorale respective, atât sub raport so­cial, cât și regional. În acest caz, nu-i deloc o în­tâmplare că și reforma justiției a obținut succese vizibile în urma guvernării de dreapta, și nu de stân­ga, care s-a opus constant acestor progrese. De altfel, atât timp cât stânga se va baza pe un elec­torat ținut captiv de potentați locali, în mare parte corupți și „atârnați“ de contracte profitabile cu statul, e imposibil ca ea să promoveze re­for­mele în justiție și e mult mai probabil și mai logic să li se împotrivească, așa cum chiar și face. Or, în mod predominant, acesta este electoratul tra­di­țional PSD. Faptul că PSD are obiceiul să-i căineze pe „sărmanii“ baroni căzuți în plasa DNA nu e de­loc o întâmplare, ci ține de structura fun­da­men­tală antireformistă și chiar antimodernă a acestui partid, acceptată de electoratul respectiv.

D-l Pepine pare să nu fi înțeles, așadar, că la noi principala luptă politică nu este între dreapta și stânga în sens tradițional, ci între partizanii și ad­versarii statului modern. Dacă ar fi înțeles acest lucru, nu ar fi scris această frază, irelevantă pentru situația României: „politica nu constă în arbitrajul etic al unor grupuri politice, ci în lup­ta partizană purtată în numele unor grupuri distincte“.

De fapt, România e încă destul de departe de stadiul de stat liberal-de­mocratic, unde „exigența etică“ să preceadă clivajul politic dreapta-stân­ga. Sarcina noastră istorică rămâne tocmai edificarea unui astfel de stat, astfel încât, deocamdată, politica par­tizană reformistă nu poate lua drept un fapt „arbitrajul etic“, ci, dimpotrivă, trebuie să-l constituie. La noi, politicul partizan abia tre­buie să producă o „exigență etică“ tare și în afara politicului, deoarece nu poate pleca de la ea, ca de la un dat de bază. Dacă și când va reuși, asta e o altă discuție. Dar cum ar putea asuma această sarcină stânga?

Sunt de acord că, pentru social-de­mocrația europeană, „exigențele eti­ce“ sunt comparabile cu cele ale drep­tei europene. Dar PSD al nostru nu numai că nu a ajuns acolo, dar dă toate semnele că nici nu e in­te­resat s-o facă. Vara lui 2012 a de­monstrat acest lucru și de atunci nu s-a întâmplat nimic care să modifice această realitate. Altfel spus, PSD nu a fost și nu este un partid social-democrat autentic, ci e un partid post­comunist, conservator, popu­list, cu vocație antioccidentală (vezi curtea discretă, dar clară pe care a tot făcut-o Victor Ponta Chinei și Ru­siei), ostil față de exigențele sta­tului de drept. Toate aceste trăsături sunt legate între ele, printr-o aso­ciere necesară. Faptul că, fiind ast­fel, PSD a avut destule succese elec­torale nu se explică numai prin ero­rile opoziției de dreapta sau prin ero­rile de guvernare ale acesteia (au fost destule), ci mai ales prin struc­tura și cultura politică profunde ale unei părți însemnate a electoratului românesc. Ceea ce arată că și vo­ca­ția justițiară a dreptei, și cea anti­justițiară a stângii nu au fost la noi „doar o întâmplare“. //