Este România o „colonie“?

Speranța mea, în acest moment, nu vine nici de la opoziție, nici de la societatea civilă, nici de la intelectuali, nici de la „bunul simț popular“; ea vine de la convingerea că Occidentul nu va accepta ca România să „scape“ din zona lui de influență, indiferent de cum se va vota.

„Patrioții“ noștri, în care feștila românismului s-a re­aprins cu putere în aceste timpuri, au o mare tea­mă. A exprimat-o ministrul Justiției, d-na Piv­ni­ceru: „s-ar putea să nu mai scăpăm niciodată de MCV“! Adică, în limbajul USL, vom rămâne o „co­lo­nie“ a UE sau a Vestului, care ne va apăsa pe gru­maz silindu-ne să facem ceea ce noi, „cei care avem poporul de partea noastră“, nu vrem – adică men­ținerea și continuarea reformelor din justiție, in­clu­siv numirea unor șefi competenți la DNA și la Par­chetul General. Temere împărtășită și de Vocea Ru­siei, dar și de câțiva comentatori autohtoni. Temă de campanie? Desigur, în mare măsură. Totuși, din­colo de campanie, frica este reală: oligarhia la pu­tere în România are o singură mare piedică înaintea unei guvernări discreționare în folosul propriu – pre­siunea marilor puteri occidentale, SUA, pe de o parte, UE, de partea cealaltă, aceasta din urmă exer­citată direct prin intermediul Comisiei Europene. România, în termeni reali, și nu nominali, nu este un stat independent, s-o admitem (împăcați sau ne­împăcați, nu contează). De fapt, nu a fost niciodată, din 1859, ca să nu mergem mai în urmă. A admis fie suzeranitatea directă a unora (Turcia, Rusia, URSS), fie tutela unor mari puteri, precum Franța sau Ger­mania. Întotdeauna, am fost fie cu „unii“, fie cu „cei­lalți“, după cum a fost situația. Iar acum, vorbind strict în termeni de „politică reală“, nu e foarte di­ferit: suntem sub tutela alianței occidentale, cu un palier militar numit NATO, condus de SUA, și unul eco­nomic și politic numit UE, condus de Germania. Deși există uriașe diferențe legale, militare și po­li­tice între apartenența noastră la UE și NATO și ve­chea apartenență la Pactul de la Varșovia și CAER (la urma urmelor, România a fost ocupată de so­vie­tici, și nu de americani), să admitem că e ceva ade­vărat în teza statutului de „colonie“.

Și nici nu se putea altfel: România a fost în­tot­dea­una o țară relativ mică, slabă din punct de vedere eco­nomic și militar. În prezent, nu avem nici re­surse naturale uriașe, precum Venezuela, ca să sfi­dăm Vestul, dacă am dori-o, nici teritoriu și po­pu­lație mari și fundamentalism islamic, precum Ira­nul, nici o economie extrem de puternică, precum Da­nemarca sau Olanda, ca să putem influența de­cizii internaționale majore. Nu avem nici măcar tra­diția unei rezistențe îndârjite, precum Serbia sau Po­­lonia. Românii sunt acomodanți. Așadar, într-un anume sens, să-i zicem „postmodern“, suntem și vom fi o „colonie“. Întrebarea, singura care con­tea­ză, este a cui „colonie“? A Occidentului, care, în po­fida tuturor erorilor și a crizelor, ne cere să con­s­truim un regim al statului de drept, cu o corectă funcționare a justiției, de pe urma căruia va avea de câștigat toată lumea? Sau o „colonie“ a Rusiei, stat unde a vorbi despre justiție și stat de drept e aproape subversiv?

Dar, vor sări unii, poporul are în­cre­dere în USL, iar Occidentul va trebui să se încline înaintea urnelor de vot! Știm însă că se poate vota greșit, îm­potriva interesului național: s-a în­tâmplat în 1990, se va întâmpla, pro­babil, și în 2012. Voința majorității nu coincide întotdeauna cu „voința ge­nerală“, vorba lui Jean-Jacques Rou­s­seau. Erorile guvernărilor tre­cu­te, promisiunile neonorate, pro­pa­ganda fără limite, presiunile și mita elec­torală, când nu frauda pur și simplu, se pot traduce printr-un vot masiv în favoarea USL. În continuare însă, vor putea deveni politică de stat per­manentă scosul limbii la dem­nitarii europeni, refuzul de a pune în prac­tică anumite cerințe ale Co­mi­siei, oco­lirea prin tertipuri diverse a an­gajamentelor și poate chiar o de­nun­țare unilaterală a MCV-ului, con­si­derat un instrument „colonialist“ de dominare – asta dacă poziția d-nei Pivniceru și a d-lui Antonescu vor avea câștig de cauză. Dar vor avea?

S-o spunem pe-a dreaptă: speranța mea, în acest moment, nu vine nici de la opoziție (anemică), nici de la so­cietatea civilă (teribil de divizată), nici de la intelectuali (adesea blazați sau cu mințile obnubilate), nici de la „bunul simț popular“ (nu-l văd); ea vine de la convingerea (confirmată de evenimentele din vara aceasta) că Occidentul nu va accepta ca România să „scape“ din zona lui de influență, indiferent de cum se va vota. Oc­cidentul (SUA și UE) poate sili orice guvern român să se plieze și chiar trebuie să o facă în situații limită, pentru „a ne salva de noi înșine“, ca să spun așa. Deja a și făcut-o. Nu în­tâmplător, fractura dintre limbajul lui Ponta și cel al lui Antonescu a de­venit patentă; nu cred că sunt numai niște roluri – „securistul bun“ versus „securistul rău“. Primul simte pre­siunea externă și începe să învețe (în­cet, dar totuși învață) că are res­ponsabilitatea guvernării și a unei eco­nomii dependente de UE; al doi­lea, mânat numai de propriul delir de putere, se înconjoară de radicali și se apropie de baronii „puș­că­ri­a­bili“, gen Dragnea, care nu mai au nimic de pierdut. După alegeri, răz­boiul în USL (sau chiar în PNL și PSD) va fi inevitabil. Miza este nu nu­mai de partid, ci și națională, și nu numai națională, ci și geopolitică. De­ja trupele sunt numărate și muniția e încărcată. Deja au fost trase primele salve... //