De același autor
Anul 2017 a fost încărcat de contra-evidențe. Cine s-ar fi așteptat că un nou guvern (Grindeanu), susținut de o mare majoritate abia aleasă, va fi contestat în stradă la numai două luni de la instalare de numere tot mai mari, până la sute de mii de oameni? Demonstrațiile sub semnul lui #rezist făcute împotriva OUG 13 și în favoarea justiției au luat puterea prin surprindere, au uimit lumea și ne-au uimit și pe noi înșine. Încă o dată s-a dovedit că asumarea libertății seamănă cu un miracol prin imprevizibilitatea sa. Guvernul a dat înapoi, pentru o vreme. Au urmat apoi și alte contra-evidențe, de sens contrar, iar menținerea „miracolului“ – adică a unei presiuni suficiente a masei asupra puterii - s-a dovedit o sarcină anevoioasă și, totuși, nu imposibilă.
În tot cazul, au sosit și destule alte contra-evidențe: PSD își doboară în vară propriul guvern printr-o moțiune de cenzură. Cine ar fi zis? Iar din toamnă, reîncepe, în pofida rapoartelor critice - ale juriștilor, ale CSM, ale Parchetului General, DNA și DIICOT, ale Comisiei Europene, ale ambasadorilor aliaților -, asaltul contra legilor justiției, cu scopul de a-i feri de pedeapsă pe șefii corupți, mai ales pe Liviu Dragnea, lipsindu-i pe procurori de multe dintre principalele lor arme. Unde sunt vremurile când Ponta era chemat la raport de Barosso, fostul președinte al Comisiei Europene? O evidență: lumea și Europa s-au schimbat mult din 2012. Printr-un lanț de contra-evidențe, acest asalt de acum al puterii este numit „reformă“, se susține că e cerut de directivele UE, că e în acord cu Constituția, că restaurează ce a stricat „dictatura procurorilor“ în numele democrației, că asigură „drepturile omului“. Contra-evidențe, toate. Ministrul Justiției, Tudorel Toader, oferă contra-evidența unei interpretări pozitive a ultimului raport foarte critic MCV. Iar fostul ministru al Justiției, Iordache, debarcat după marile manifestații din februarie, unul dintre cei mai discreditați oameni din România, devine în mod absurd și sfidător șeful unei supercomisii parlamentare care trebuie să pregătească, la repezeală, schimbările legislative. Logica ar fi spus că, în fața acestei sfidări a celui care a făcut folclor cu „altă întrebare“, sutele de mii de oameni înfuriați din iarnă vor mărșălui din nou pe străzi. Dar din nou o contra-evidență: sunt ceva demonstrații, dar deocamdată cantitativ timide; furia pare că s-a evaporat sau dospește undeva, în adâncul psihicului colectiv. Au fost și câteva evidențe – pentru toți, numai pentru guvernanați, nu: reaprinderea inflației și deprecierea leului după creșterile de salarii și anunțarea „revoluției fiscale“. Dar și contra-evidențe: printre altele, „oul cică nu s-a scumpit“, pretind la un moment dat mărimile lor, deși toată lumea vedea contrariul.
Altă contra-evidență sau „adevăr alternativ“: că lacrimile vărsate de pesediști din diverse generații cu ocazia funeraliilor naționale ale Regelui Mihai ar avea cea mai mică doză de sinceritate și că regretele lor sunt autentice. O uriașă ipocrizie – din partea lor, e o evidență.
Dar marea contra-evidență a anului, cea care a făcut istorie, a rămas și va rămâne „statul paralel“. Unde e? Nu-l vedem. Cine e? Nu ni se spune. Cine îl conduce? N-avem nume. Unde stă? Pretutindeni. E transcendent ca Dumnezeu și totodată imanent ca natura. Dar avem, în legătură cu el, și o evidență: cu el se luptă vitejește alde Nicolicea, Nicolae și Iordache, iar biruința lor asupra noului Leviatan zic ei că e o evidență. Sau nu e?
