Evidențe, contra-evidențe

Anul 2017 a fost încărcat de contra-evi­den­țe. Cine s-ar fi așteptat că un nou guvern (Grin­deanu), susținut de o mare majoritate abia aleasă, va fi contestat în stradă la numai două luni de la instalare de numere tot mai mari, până la sute de mii de oameni? De­monstrațiile sub semnul lui #rezist făcute împotriva OUG 13 și în favoarea justiției au luat puterea prin surprindere, au uimit lu­mea și ne-au uimit și pe noi înșine. Încă o dată s-a dovedit că asumarea libertății sea­mănă cu un miracol prin imprevizibilitatea sa. Guvernul a dat înapoi, pentru o vreme. Au urmat apoi și alte contra-evidențe, de sens contrar, iar menținerea „miracolului“ – adică a unei presiuni suficiente a masei asu­pra puterii - s-a dovedit o sarcină ane­vo­ioasă și, totuși, nu imposibilă.

În tot cazul, au sosit și destule alte contra-evidențe: PSD își doboară în vară propriul guvern printr-o moțiune de cenzură. Cine ar fi zis? Iar din toamnă, reîncepe, în pofida rapoartelor critice - ale juriștilor, ale CSM, ale Parchetului General, DNA și DIICOT, ale Comisiei Europene, ale ambasadorilor ali­aților -, asaltul contra legilor justiției, cu sco­pul de a-i feri de pedeapsă pe șefii co­rupți, mai ales pe Liviu Dragnea, lipsindu-i pe procurori de multe dintre principalele lor arme. Unde sunt vremurile când Ponta era chemat la raport de Barosso, fostul pre­ședinte al Comisiei Europene? O evidență: lumea și Europa s-au schimbat mult din 2012. Printr-un lanț de contra-evidențe, acest asalt de acum al puterii este numit „re­formă“, se susține că e cerut de di­rec­ti­vele UE, că e în acord cu Constituția, că res­­taurează ce a stricat „dictatura pro­cu­rorilor“ în numele democrației, că asigură „drepturile omului“. Contra-evidențe, toa­te. Ministrul Justiției, Tudorel Toader, oferă contra-evidența unei interpretări po­zitive a ultimului raport foarte critic MCV. Iar fos­tul ministru al Justiției, Iordache, de­barcat du­pă marile manifestații din fe­brua­rie, unul dintre cei mai discreditați oameni din Ro­mâ­nia, devine în mod absurd și sfi­dător șe­ful unei supercomisii parlamentare care tre­bu­ie să pregătească, la repezeală, schim­bările legislative. Logica ar fi spus că, în fa­ța aces­tei sfidări a celui care a făcut fol­clor cu „al­tă întrebare“, sutele de mii de oa­meni înfuriați din iarnă vor mărșălui din nou pe străzi. Dar din nou o contra-evi­den­ță: sunt ce­va demonstrații, dar deo­cam­dată can­ti­tativ timide; furia pare că s-a evaporat sau dospește undeva, în adâncul psihicului co­lec­tiv. Au fost și câteva evidențe – pentru toți, numai pentru guvernanați, nu: rea­prin­derea inflației și deprecierea leului du­pă creșterile de salarii și anunțarea „re­vo­lu­ți­ei fiscale“. Dar și contra-evidențe: printre altele, „oul cică nu s-a scumpit“, pretind la un moment dat mărimile lor, deși toată lumea vedea contrariul.

Altă con­tra-evi­den­ță sau „adevăr alter­na­tiv“: că lacri­mi­le vărsate de pesediști din di­ver­se ge­ne­ra­ții cu ocazia funeraliilor na­țio­na­le ale Re­gelui Mihai ar avea cea mai mică doză de sinceritate și că regretele lor sunt au­ten­tice. O uriașă ipocrizie – din partea lor, e o evidență.

Dar marea contra-evidență a anului, cea care a făcut istorie, a rămas și va rămâne „statul paralel“. Unde e? Nu-l vedem. Cine e? Nu ni se spune. Cine îl conduce? N-avem nume. Unde stă? Pretutindeni. E transcendent ca Dumnezeu și totodată imanent ca natura. Dar avem, în legătură cu el, și o evidență: cu el se luptă vitejește alde Nicolicea, Nicolae și Iordache, iar biruința lor asupra noului Leviatan zic ei că e o evidență. Sau nu e?