Felix mediocritas (După realegerea lui Donald Trump)

Avem lideri mediocri (dacă nu cumva cuvântul e un eufemism). Sunt lipsiți de orice carismă și originalitate. Sunt în general inculți, mai mult vicleni decât inteligenți, mai mult abili decât ingenioși. Ideologia lor, dincolo de oportunism, e învârteala, iar valorile lor evoluează în jurul a diferite nuanțe de „i-am tras-o”. Perspectiva lor se blochează la nivelul județului. Vorbesc bolovănos românește, adesea dezarticulat. În comparație cu ei, Iliescu, Băsescu, Năstase, Antonescu arătau excepțional. Sunt plați, cenușii, aproape de nedistins, așa încât ți-e greu să recomanzi cu cine să votezi dintre ei. Nu sunt nici măcar răi cu adevărat și în mod hotărât, fiindcă asta ar cere anumite calități de excepție pe care nu le au. (Dragnea a încercat ceva pe linia asta, dar a fost stopat înainte de a da rod.) Și aici, fără s-o fi știut sau vrut, e singurul lor merit.

Uitați-vă, pe de altă parte, la liderii marcanți ai acestei lumi, la cei talentați, cei despre care merită să vorbești și ai căror biograf ai vrea să fii. (Nu cred că și-ar dori nimeni să devină biograful lui Ciolacu, Ciucă sau Geoană!) Numele lor: Viktor Orbán, Vladimir Putin, Donald Trump, Benjamin Netanyahu, Recep Tayyp Erdoğan, Xi Jinping și încă câțiva. În diferite grade – o pacoste pentru popoarele lor și pentru lumea întreagă. În diferite grade, niște figuri negative, autoritare, promovând represiune, chiar violență în unele cazuri. Detestând democrația, drepturile omului, justiția. Dar sunt personalități puternice, puternic colorate și cu trăsături accentuate. Impresionează prin inteligență, abilitate politică, carismă, curaj și alte calități, fie și aliate cu mari vicii. Îi poți urî, le poți fi (chiar trebuie să le fii) adversar, detești ideologia și politicile pe care le promovează; dar nu le poți nega forța, ambiția, voința. Succesul lor la mase, felul sclipitor în care utilizează resursele de care dispun, instinctul diplomatic, longevitatea lor politică, atunci când sunt aleși, nu sunt de neglijat. De aceea, sunt și de temut. Mai ales că, dincolo, de partea binelui, recolta o văd săracă: singura excepție adevărată din zilele noastre mi se pare Volodimir Zelenski, președintele nefericitei Ucraine. Poate și Maia Sandu, realeasă președintă a micuței Moldove. Și mai departe, cine, în Europa? Macron? Numai cu jumătate de gură. Apoi, combinații de zerouri barate. De la plecarea din politică a Angelei Merkel (cu toate erorile sale), conducerea „lumii libere” a căzut în mediocritate și platitudine.

Așa că, într-un fel, avem noroc în România. Un fel. Dacă nu putem avea niște oameni politici excepționali în bine – ceea ce a devenit aproape o utopie, având în vedere felul în care la noi partidele își cresc și selectează cadrele de viitor – tot e bine că nu-i avem excepționali în rău (cum a fost Ceaușescu). E preferabil că-l avem drept populist-șef pe ultra-mediocrul Simion și nu pe războinicul și talentatul histrion Vadim Tudor, care, azi, ar fi avut, cred, mult mai mult succes politic decât în anii 2000. Sau pe Păunescu, cu capacitatea lui de a galvaniza masele. Oamenii aceia, hotărât talentați, cu „suveranismul” lor național-comunist, au venit prea devreme, într-o epocă când liberalismul încă era la cârma lumii. Păcat pentru ei, dar ferice pentru noi!

Uneori ne complacem oftând: „Meritam alți lideri!”. Adică, vrem să spunem, ni s-ar fi cuvenit (de ce oare?) niște lideri mai valoroși etc. Uităm că talentul și inteligența în politică vin adesea la pachet cu imoralitatea, aroganța, ambiția fără limite, cruzimea și altele de acest fel.

Un adevăr vechi de când lumea, dar de care uităm, este că acei conducători despre care se vorbește intens și cu pasiune pe lume sunt, de cele mai multe ori, detestabili. Așadar, dacă nu ne e dat să ne bucurăm că, despre ce-i la noi, ne vorbește lumea de bine, să mulțumim că măcar nu ne vorbește deloc.