Frustrarea piticilor

Într-un mediu social saturat de frustrare, campaniile de discreditare ale Antenei 3 nu au cum să nu facă rating. Când îl vede împroșcat de noroi pe cel pe care îl știe mai bun decât el, frustratul are o tresărire de fericire.

De ce se pretează Antena 3 la periodicele ei campanii de execuție televizată, cărora ul­tima dată le-a căzut victimă Andrei Pleșu, aproape nu mai trebuie investigat, căci ches­tiunea e limpede: intimidarea tuturor vo­cilor critice, mai ales dacă acestea au greutate și exercită influență. Într-un plan mai general, propagandiștii lui Dan Voi­cu­lescu urmăresc distrugerea oricărei au­to­ri­tăți intelectuale autentice, aplatizarea și re­lativizarea valorilor morale și, în final, im­punerea propriei agende valorice se­cu­ris­tice, antidemocratice și antieuropene.

Întrebarea care, poate, mai merită a fi pusă este cum de aceste imundicități televizate continuă să aibă un destul de mare succes la public, ceea ce se vădește prin ratingurile înalte. Oricât de abili ar fi propagandiștii An­tenei (și sunt destul de abili), mizeria ti­pului lor de atac ar fi trebuit să șocheze de mult o opinie publică cu valori morale nor­male. Faptul că ratingul unor asemenea emi­siuni nu scade decisiv arată că, într-o măsură substanțială, societatea românească nu are valori morale normale. De ce? Mo­tivul principal este, cred eu, frustrarea so­cială masivă cu corolarele sale, invidia și re­sentimentul.

Frustrarea se naște din convingerea per­so­nală că primești mult mai puțin decât con­sideri că meriți și când plasezi această dis­proporție în responsabilitatea unora care, chipurile, te-ar împiedica. Consecința e in­vidia, ura chiar față de cei care reușesc și ca­re se bucură de succes și stimă. Invidioșii nu pot admite că aceștia au obținut au­to­ritatea, prestigiul, elogiile publice grație me­ritelor, talentului, muncii; nu pot re­cunoaște nici față de ei înșiși faptul simplu că există unii mai buni ca ei; nu, mereu trebuie să fi fost un complot, o afacere po­litică, o mafie de interese care i-au pro­mo­vat pe unii sus și i-au scos pe alții din joc. Trebuie spus că, deși nu-i o regulă, de obi­cei, resentimentul violent îi afectează cel mai mult pe cei mediocri, stăpâniți de am­biții prea mari. Or, dacă societatea – cum s-a întâmplat la noi după 1990 și iarăși du­pă 2007 (intrarea în UE) – produce aș­tep­tări disproporționate cu posibilitățile și ale sale, și ale majorității oamenilor, ea va crea frustrări în masă, pentru că masa e, prin definiție, mediocră.

La noi sunt, de ani buni, foarte mulți oa­meni frustrați: frustrat e și tânărul rău șco­lit, dar care vrea de la prima angajare un sa­lariu exorbitant în raport cu meritele sale; frustrat e și cel care l-a văzut pe ve­cin prosperând și chiar apărând la te­levizor, în vreme ce el, eventual, a ră­mas șomer; frustrată e și domnișoara ale cărei farmece nu au reușit să-i adu­că drept soț un milionar, așa cum a văzut în revistele glossy și în te­lenovele; frustrat e însă și in­te­lec­tualul care dorește să-și explice re­ușita modestă prin faptul că, de pil­dă, nu aparține „grupului Liiceanu-Pleșu-Patapievici“, zis și „al bo­ie­ri­lor minții“. Și bineînțeles, chiar au­torii acestor emisiuni sinistre de „de­mascare“ sunt oameni profund frus­trați, mici sufletește, servi ai unor pa­troni discreționari, invidiind cu dis­pe­rare talentul, grația intelectuală, umo­rul fin, cultura, dar și libertatea de spirit ale unui Andrei Pleșu.

Or, într-un mediu social saturat de frustrare, campaniile de discreditare ale Antenei 3 nu au cum să nu facă ra­ting. Când îl vede împroșcat de no­roi pe cel pe care îl știe mai bun de­cât el, frustratul are o tresărire de fe­ricire. Și chiar dacă, poate, e de acord că se exagerează un pic în limbaj, ră­mâne convins că există totuși în po­topul de zoaie „un grăunte de ade­văr“: de aceea e încântat că pe micul ecran piedestalul pe care se afla eroul se vede fisurat, iar eroul însuși, privit cică „de aproape“, de la nivelul Gâ­dea-Ciuvică, pare mai rău și mai urât decât el. Numai că această per­s­pec­tivă înjositoare a unei deformatoare „priviri de aproape“ este chiar sem­nă­tura frustrării micimii sufletești. Drept alegorie pentru ea, poate servi o întâmplare din țara uriașilor a lui J. Swift: Gulliver era scandalizat de pre­supusa urâțenie a uriașilor ale căror detalii le vedea de foarte aproape și de jos. Dar nu uriașii erau urâți, ci el era prea mic pentru a le vedea și aprecia măreția. //