Generatia

Ani de zile, pe cand eram tineri, am jinduit dupa gustul normalitatii. La cozi, in intuneric, in sordida tara ceausista, ne doream ceva simplu, de o imensa platitudine: o tara normala, o lume normala, o cultura normala. Nu le-am avut nici atunci, dar nici mai tarziu, dupa 1989. Anormalitatea a luat atunci chipuri neasteptate, inspaimantatoare ori ridicole: crize, mineriade, demagogie, nationalism, o eterna tranzitie spre nicaieri, campanii electorale, politicianism, coruptie, prost-gustul consumist in copilaria sa, cretinizare mediatica etc. Incet-incet, am inceput sa ne resemnam, dar nu fiindca am fi devenit mai normali, ci doar mai batrani, mai dezabuzati, mai sceptici.
Am continuat totusi sa visam, daca nu la o tara normala in intregul ei, atunci macar la posibilitatea unei culturi normale, dezbarate de naravurile nelibertatii, ale ingamfarii prostesti, ale incompetentei travestite in genialitate, ale frustrarilor defulate sub ochii cititorului. Si totusi schimbarea venea greu. Am asistat tot mai des, in ultimii ani, la demascari simbolice si la acuzatii grave, la refuzul dialogului sau la blocarea lui in isterie ideologica. Din nou am preluat mode din Occident in mod rigid sau am parcurs tot registrul excomunicarilor, care acolo s-a intins pe decenii, in numai cateva luni. Unii au refuzat sa mai discute, inchisi semet in vreo competenta academica, altii au devenit teposi lideri de grup, pe care l-au condus intr-un jihad, si nu intr-o competitie intelectuala. Frustrarile de toate felurile s-au agravat, au rasuflat in publicistica, iar scandalurile noastre nu au generat si nici nu au discutat idei. Am imbatranit in continuare numai, fara spor de intelepciune.
Intre timp, am crezut totusi, naiv, in virtutile atat de laudate ale schimbarii de generatie. Am pariat pe foarte tinerii intelectuali, cand nu pe tineri in general, adica pe cei care au terminat facultatile imediat inainte sau imediat dupa 1989. Ne-am gandit ca multi dintre ei si mai ales cei pe care ii stiam s-au format ca oameni liberi, ca au invatat avand carti la dispozitie pe care noi nu le-am avut; ca au beneficiat de burse si doctorate in Europa la care noi nu am putut decat visa. Ei nu mai fusesera nevoiti sa se consoleze cu “creionul bont” sau cu “lumina lumanarii”, vorba lui Noica, facand naveta la tara sau locuind intr-o nefericita marunta provincie, unde apa calda venea cel mult o data pe saptamana. Citisera la timp tot si cat trebuia. Avusesera profesori adevarati, biblioteci adevarate, reviste stiintifice adevarate, o educatie intelectuala adevarata. Aveau de partea lor talent, formatie, prestigiu, noroc. Era, deci, prima generatie “normala” de intelectuali romani dupa multe decenii si asteptam de la ei o prima forma de normalitate a prezentei publice si a vietii intelectuale in general.
Posibil sa ne inselam si sa dam unui mic grup vocal un rol de vedeta pe care nu-l merita; cu aceasta restrictie, ne marturisim temerea ca nu vom avea parte nici acum de gustul normalitatii. Cativa dintre acesti tineri talentati, inteligenti, cultivati, energici, cu doctorate frumoase in strainatate, uneori locuind in continuare in strainatate, angajati uneori in proiecte importante in tara, au inceput sa produca in ultimul timp un zgomot publicistic puternic, mai degraba un bruiaj sistematic al autenticei culturi. Ei par nu numai sa reproduca, dar chiar sa intreaca defectele generatiilor mai vechi. Pozand in radicali si puri de orice corupere de care noi, ceilalti, ne-am fi facut vinovati in corpore, ei ne scuipa dispretul pentru noi toti, dar si pentru valorile liberale in care unii dintre noi indraznim sa mai credem. Au invatat repede tehnica dublului limbaj: pentru cariera stiintifica scriu harnic carti erudite, dar lipsite de idei novatoare, care, contrariind conformismul academic, sa le pericliteze cariera. Dimpotriva, in presa practica gesticulatia extrema, biciuirea sistematica a adversarului, invectiva cea mai grosolana, greu de imaginat sub pana unor oameni scoliti si subtiri. Stilul si conceptele le raman elementare, nuantele absenteaza, formula de gazeta de perete precumpaneste. Apodictic, dau natiei lectii de conduita morala si intelectuala si pretind sa-i ascultam fara cracnire ca pe veritabili Mesia; unul dintre ei - cel mai notoriu - ne-a spus ca, daca am fi asimilat macar 1% din continutul opurilor sale, ne-ar fi mers mai bine! Au adoptat un “look” cucernic si se pretind adevarati credinciosi si adevarati crestini. Plini de ura de sine, se rastesc la intelectualii luati in bloc, pe care ii acuza de deicid. Se incrunta la valorile liberale si seculare, pe care le afurisesc, fara a le da o sansa de redemptiune. Dar nu tocmai de aceste valori decazute au beneficiat in Occident, nu chiar si aici aceste dispretuite valori le permit sa se exprime in libertate? In fine, mai ales trufia lor este, cel putin in unele cazuri, fara margini, in rasparul oricarei normalitati, al oricarei credinte religioase. Pe de-alta parte, se pare ca in dispretul pe care il arata tarii si noua nu intra dorinta de putere, pofta de slujbe la stat; sunt mult mai putin intimidati de exercitiul puterii decat am fost multi dintre noi. Ei cer direct, se propun direct si sunt ofensati cand nu obtin imediat, direct - totul. Dar uneori chiar obtin.
In mod evident, modelul Generatiei ’27 ii obsedeaza. Ma tem insa ca ii obsedeaza si ideologia acesteia. Nu o marturisesc, desigur, caci astazi nu-i recomandabil politic, or, ei aspira, mai mult decat orice, la notorietate, si nu la exilul marginalizarii. Pe scurt: sunt frustrati, fuduli, oportunisti, avizi de glorie si putere profana. Intre timp, isi exerseaza, parca, cu harnicie esecul intelectual si uman, privind totodata, adorator-emulator, spre Generatie. Ar trebui, poate, sa-si aminteasca vorba lui Marx (nomen odiosum) ca, desi toate marile evenimente si personalitati se ivesc de cate doua ori pe scena istoriei, prima oara aceasta se intampla in chip de tragedie, iar a doua oara - in chip de farsa! Ce tristete!