Grătarul și altarul

Micii și berea compensează cu succes moartea Revoluției, așa cum mielul fript și damigeana o compensează pe aceea a lui Dumnezeu.

Zilele trecute, statul nostru, în nesfârșita lui ge­ne­ro­zi­tate, a decretat câteva zile libere supranumerare, unind prin „punte“ cele două zile de sărbătoare pascală cu ziua li­beră de 1 Mai. Populația a primit pomana cu veselie și s-a conformat, lăsându-se mânată în turmă în mi­ni­va­canță. La comandă, șoselele s-au umplut cu șiruri in­terminabile de mașini târându-se ca râmele spre mare sau spre munte. La comandă, poienile au fost co­tro­pi­te de cete sălbatice înarmate cu grătare, frigări și saci cu mangal, în plus cu cantități enorme de mici și lăzi de bere și damigene. La comandă, și plajele au fost acoperite de trupuri goale aliniate precum sardelele în cutie și nu mult mai puțin unsuroase. Diferite tri­buri, pe seară, tot ca la comandă, au invadat barurile și cluburile, decise că trebuie să aibă „fun“, indiferent de preț. De fapt, toți știm că trebuie să avem „fun“, in­diferent de preț; mai mult însă decât orice altceva, știm că e musai să ne ghiftuim, de vreme ce așa au de­cis autoritățile când ne-au miluit cu „minivacanța“ și cu puntea, pesemne – zic suspicioșii – slăbindu-ne ast­fel și vigilența față de abuzurile lor. Așadar, uitând de opinie separată și opoziție (presupunând că ar fi avut-o), nația întreagă s-a înclinat înaintea imperativului ca­te­goric al devoratului: și, ca să îndeplinească prompt co­manda, și-a luat cu sine tot calabalâcul – inclusiv ta­bleta pentru a împărtăși „prietenilor“ din turma mică de pe Facebook „experiențele“ ei neasemuite.

Că sentimentul religios al sărbătorii aproape s-a eva­po­rat – sărbătoarea devenind numai o „experiență“ cu gașca –, asta e evident. Cât despre sensul revoluționar al celeilalte sărbători, acela a fost distrus și el de de­mult și nimeni nu mai dorește a-l reînnoi. Dar nu-i ni­cio pagubă: micii și berea compensează cu succes moartea Revoluției, așa cum mielul fript și damigeana o compensează pe aceea a lui Dumnezeu.

În orice caz, s-a făcut tot ceea ce s-a ordonat și la mo­mentul indicat: în ansamblu, România profundă a mân­cat și a băut până a plesnit; tot ea a dansat și a che­fuit până s-a întins lată; la urmă, România pro­fundă a pro­dus munți de gunoaie. Ce-i drept, acum, când „li­ber­ta­tea“ prin decret s-a încheiat, s-a ivit un to­tuși mic ne­ajuns: România profundă a făcut in­di­ges­tie...

Ah, cât urăsc această Românie profundă, cu săr­bă­to­rile ei tâmpe și grătarul devenit altar! Cât urăsc zilele astea de plictis comandat, când e patriotic să ai „fun“ împreună cu turma și când singurul subiect de presă valoros a fost că Uniunea Europeană s-ar putea să interzică micul nostru național, fiindcă are, ne­fe­ri­ci­tul, bicarbonat în compoziție – substanță dăunătoare și primejdioasă. Ah, dar cât îi urăsc și pe birocrații de la Bruxelles că nu vor avea niciodată bărbăția să-și pu­nă amenințarea în practică!

Revoltat pe toți și toate, ies după-amiază din casă să iau aer curat, dau colțul străzii, spre o stradă liniștită. Aer curat, aș! Dintr-o grădină văd suind rotocoale de fum cu o semantică clară, adulmec un miros al cărui nu­me nu e altul decât „ispita“ absolută și aud un sfâ­râit irezistibil: sunt micii delictuali întinși pe grătar! Muștarul îi pândește de aproape, de lângă salata cu ceapă verde și ridichi delicioase. Alături, în maieu, Ro­mânia profundă ațâță jeratecul.

Ah, cât mă urăsc și pe mine!