De același autor
Vlad Alexandrescu a greșit dintru început, imaginându-și că ideile sale de reformă în instituțiile de cultură de stat, îmbătrânite în birocrație și mediocritate de cele mai multe ori, vor fi primite cu speranță și cu simpatie de o majoritate a salariaților.
A greșit mizând pe faptul că diferitele „triburi“, dominate de interese meschine, din teatre sau de la Opera Națională, se vor înclina înaintea interesului public.
Și-a închipuit în mod eronat că, opunându-te cu curaj dezvoltatorilor imobiliari și oprindu-i să demoleze ce vor și pe unde vor, ca să distrugă patrimoniul arhitectural al Capitalei și al altor orașe, îți vei face mulți prieteni. (De fapt, poate îți faci unii, dar fără putere, în schimb cei câțiva dușmani care apar sunt cei care contează.)
Ce greșeală a făcut, de asemenea, crezând cu naivitate de universitar de valoare, că mediul Operei din 2016 este diferit de cel de la IMGB din anii ’90! Credea că vorbește cu artiști, crescuți și educați într-o Românie cât de cât modernă, devenită țară a Uniunii Europene, cu oameni călătoriți prin străinătate, nu cu balerini sau instrumentiști cu suflete de slugi, șovini, mizerabili, în stare să-și răcorească frustrările și micimea talentului și a sufletului zbierând de zor „afară cu străinii!“. Și totuși, ministrul – că de-aia-i ministru, ca să-și imagineze inimaginabilul! – ar fi trebuit să-și imagineze că, în epoca ansamblurilor internaționale orchestrale, corale și de balet, se poate ca o mână de scandalagii, trecuți în state drept „artiști“, să reproșeze unui artist de mare talent (Johann Kobborg) că „nu vorbește românește“ și altcuiva (o stea internațională, Alina Cojocaru) că „vorbește rău românește“. Mare greșeală, așadar, că, ducându-se la Operă, nu și-a dat seama că, de fapt, se coboară într-o grotă!
A greșit apoi ministrul dorind, la modul general, să reformeze un sistem, fără a avea susținere politică, fără vreun partid-proptea. Unde s-a mai văzut așa ceva și, mai ales, la noi? Și unde s-a mai văzut tot la noi ca, fiind dinainte valoros în meseria ta, să fii acceptat drept conducător de gașca de mediocri și impostori care formează în cea mai mare parte „elita“ noastră politică, culturală, profesională? Dacă era și el plagiator, precum ministrul de Interne, Petre Tobă, nu rămânea el senin pe post? Ba da, negreșit. La fel, mânca el în continuare pâinea de ministru, dacă, precum Adrian Curaj, era specializat în a vorbi incontinent despre incendierea fabricilor de plagiate, fără a produce altceva decât perdele de fum!
Dar cea mai mare eroare, eroarea fatală a lui Vlad Alexandrescu a fost alta: fără partid, fără grupuri de interese, fără a fi impostor, plagiator, șmecheraș, panglicar el însuși, a crezut că va fi măcar susținut de primul ministru și de președinte. A crezut - ce om naiv! - că discursul despre reforme al acestora e autentic și dublat de hotărâre și acțiuni solide. Fals: primul ministru e bine intenționat, dar e slab și, pesemne, nu vrea să iasă din cuvântul președintelui. (Se aude că are în vedere o viitoare carieră politică prin PNL.) Iar președintele, în continuare rău sfătuit, obsedat de o popularitate aflată în declin, nu reușește să înțeleagă că a te arăta inconstant, atunci când ai dreptatea de partea ta, reprezintă o eroare strategică pe care o vei plăti scump. Căci a renunța la cei buni fiindcă vrei să nu-ți pierzi susținerea celor răi înseamnă să-ți asiguri înstrăinarea primilor, disprețul celorlalți și neîncrederea tuturor.
Așadar, într-adevăr, a făcut multe greșeli Vlad Alexandrescu, mai ales în scandalul de la Operă! Poate că, totuși, o fi făcut și niscaiva lucruri bune. De exemplu, nu s-a adresat Oficiului pentru Combaterea Discriminării, spre a „trata“ cum se cuvine șovinismul unor artiști. Nu i-a destituit pe șefii revoltei împotriva lui Kobborg și Cojocaru. Și, mai ales, nu a urmat sfatul lui Ioan Holänder (s-o fi pricepând omul la operă), care propunea desființarea pentru o zi a Operei Naționale, reînființarea ei ulterioară și angajarea prin triere a foștilor salariați.
Așa încât, domnule prim-ministru Cioloș, privind măcar partea bună a lucrurilor, poate că era cazul să-l mai păstrați drept ministru pe d-l Alexandrescu pentru cele încă 6-7 amărâte luni de mandat! Sigur, s-ar fi supărat președintele pe dvs. și n-ar mai fi spus „acesta este guvernul meu!“. Dar, știu și eu, poate că ar fi meritat greșeala!
