De același autor
Statuia si revolutionarii - asa se intituleaza un articol al importantului filosof german Jürgen Habermas, aparut acum o luna in ziarul Le Monde si reprodus in traducere de 22 (nr. 689). Statuia este a lui Saddam Hussein - simbolul unui regim tiranic si criminal - doborata de americani in entuziasmul populatiei Bagdadului pe 9 aprilie. "Revolutionarii" sunt - cine ar fi zis-o? - Paul Wolfowitz sau Donald Rumsfeld, neoconservatorii americani, aflati in spatele atacului impotriva Irakului. Termenul "revolutionar" are aici o conotatie echivoca: nu-i rau ca "revolutionarii" au demolat "statuia", dar "revolutia" si mai ales exportul ei - sugereaza Habermas - starnesc aprehensiuni. S-ar parea - te poti gandi - ca alaturi de mai vechile revolutii comuniste, fasciste ori islamice, mai avem inca una - cea neoliberala. Si asta - lasa sa se inteleaga filosoful - nu-i deloc in regula.
Trei lucruri, in esenta, vine sa ne spuna ganditorul german in acest articol: mai intai, ca eliberarea Irakului de sub un regim criminal nu justifica a posteriori un razboi care a violat regulile dreptului international validat de ONU (cu atat mai mult cu cat nu s-au gasit faimoasele arme de distrugere in masa): prin razboiul din Irak, Statele Unite "au renuntat la rolul de putere in masura sa garanteze aplicarea dreptului international. Mai grav chiar, ele ofera supraputerilor viitoare un exemplu dintre cele mai rele. Sa nu ne amagim: autoritatea normativa a Americii este ruinata".
In al doilea rand, universalismul neoliberal pe care se pare ca vor sa-l impuna "revolutionarii" de la Washington este discutabil pragmatic si contestabil etic: cum se poate impune cu forta liberalismul unor culturi diferite de cea occidentala? "Exigenta universalista de validitate pe care Occidentul o leaga de «valorile sale politice fundamentale» nu trebuie in nici un caz confundata cu pretentia imperialista de a face dintr-o cultura si o forma de viata politica determinata - chiar daca ele apartin celei mai vechi democratii din lume - exemple pentru toate societatile."
Si, in sfarsit, spune Habermas, acestui tip de universalism imperialist al SUA, amintind de cel al imperiilor din Antichitate, trebuie sa i se opuna un universalism pragmatic modern, bazat "pe egalitatea care nu numai ca pretinde o desprindere de propria perspectiva, dar impune o departicularizare a propriei priviri care trebuie raportata la perspectivele de interpretare adoptate de celalalt, privit ca un egal".
Dreptul international
Pentru a schita un raspuns, incepeti prin a-l inlocui cu mintea pe Saddam cu Hitler, Irakul cu Germania, mutati ceasul istoriei cu cincizeci si ceva de ani inapoi. Imaginati-va un Hitler care se multumeste cu ce i s-a dat de inghitit la München - Sudetii si Austria - si care nu declanseaza razboiul mondial. In rest, inchide in lagare, tortureaza, oprima si mai ales aplica "solutia finala" pentru toti evreii "micului" Reich, precum si eutanasia pentru diferite categorii de bolnavi.
Ar fi fost oare legitim ca Germaniei sa i se declare razboi de catre o putere democratica pe motiv, sa zicem, ca s-ar fi inarmat excesiv? In termenii dreptului international actual al ONU - nu. In termenii lui Habermas, atat de respectuos fata de acest drept - iarasi nu. Si atunci, respectand mereu dreptul international, am fi consimtit la Holocaust! Unul "mic", ce-i drept! Mai foloseste atunci la ceva un asemenea drept international?
Dreptul international se bazeaza, cum se stie, pe suveranitatea statelor si pe faptul ca ele sunt subiectii dreptului. Daca un stat isi ucide populatia, fara a agresa un alt stat, cum a facut "Campucea democrata" a Khmerilor rosii, sau Rusia stalinista, sau China maoista, daca un stat independent practica genocidul, epurarea etnica, tortura - asa cum a procedat Irakul lui Saddam, sau cum face in continuare Coreea de Nord -, dreptul international tace indiferent. Europenii obisnuiesc sa priveasca sceptici si superiori doctrina americana a "statelor bandit" (rogue states), insirate de "revolutionarii" americani ca margelele pe "axa raului". Ce naivi americanii astia! - exclama ei.
Poate. Pentru dreptul international insa, toate statele - democratice sau banditesti - sunt aidoma, atata vreme cat se multumesc sa-si devoreze supusii, si nu vecinii. Sa fie asta intelepciunea europenilor? Si totusi - se intreaba Habermas - este acceptabil sa se "substituie unui context in care justificarea tinea de dreptul international contextul unei politici mondiale unilaterale duse de o putere hegemonica - un «hegemon» - autoinvestita"? Daca am avea de ales intre un bun jandarm mondial si un ONU eficient, raspunsul ar fi nu. Dar daca alegerea - cum chiar Habermas o recunoaste - este intre un ONU ineficient, ba chiar blocat adesea de interese complet divergente ale marilor puteri cu drept de veto, si un jandarm onorabil - poate cam frust -, dar oricum, apartinand "celei mai vechi democratii din lume" - vom spune ca preferam jandarmul american ipocriziei si ineficientei ONU.
Habermas mai sustine insa, in acelasi context, ca analogia cu interventia NATO in Kosovo nu este justificata, desi nici aceea nu a avut acordul ONU, in principal deoarece atunci, spre deosebire de cazul irakian, Occidentul democratic nu era divizat de "dezacordul normativ". Marturisesc ca nu inteleg acest argument: daca legitimarea in baza dreptului international a unei agresiuni armate internationale impotriva unui stat suveran nu poate sosi decat din partea ONU, atunci actiunea in Kosovo a fost la fel de ilegitima ca si actiunea in Irak. NATO nu este catusi de putin o instanta de legitimare; iar daca i-am acorda acest rol, de ce nu i l-am acorda si coalitiei ad hoc realizata de Statele Unite si formata in cea mai mare masura tot din state democratice?
A refuza identitatea de principiu dintre cele doua actiuni inseamna a evita sa privesti in fata debilitatea funciara a "dreptului international" si a procedurilor de legitimare a sa. Asta pentru a nu mai reaminti ca Iugoslavia lui Milosevici nu era un stat totalitar, ca exista o opozitie (care in final a si castigat alegerile), iar persecutiile erau restrictive si nu generalizate, ca in Irakul lui Saddam, fundat pe regimul partidului unic.
Ce inseamna a "impune" liberalismul?
Argumentul ca liberalismul nu poate si nu trebuie sa fie impus cu forta este si el falacios. Mai intai, in Japonia si Germania, liberalismul a fost impus cu forta, ceea ce, in particular, i-a permis chiar lui Habermas sa se exprime liber, de la un moment dat. Problema de fond este insa alta: daca admitem ca anumite libertati si drepturi - libertatea opiniei, a cuvantului, statul de drept, pluralismul, separarea statului de biserici, egalitatea sexelor, proprietatea privata - nu sunt numai valori occidentale parohiale, cum sustinea S.
Huntington, ci valori universale, asociate "naturii umane" -, a impune cu forta un regim care le incalca nu e deloc totuna cu a impune cu forta un regim care le respecta, fie si dupa distrugerea primului regim. Putem, fireste, sa negam validitatea universala a acestor drepturi si sa adoptam o forma de relativism cultural, iar atunci, intr-adevar, cele doua impuneri cu forta ar fi similare. Dar nu asta este pozitia cunoscuta a lui Habermas, un fiu intarziat totusi al Luminilor.
Cu alte cuvinte: a-l oprima pe cineva prin negarea sau restrangerea acestor drepturi ramane lipsit de validitate morala; a-l oprima pe opresor si a-l elibera astfel pe cel oprimat, chiar uzand de forta impotriva opresorului, are validitate morala.
Dar se va spune: multi musulmani, de pilda, resping in mod spontan egalitatea femeilor cu barbatii sau separarea statului de biserica. Ar rezulta ca ei ar trebui sa fie eliberati de opiniile lor "opresive"; nu inseamna aceasta insa a reintroduce teoria marxista a "falsei constiinte"? Nu e fiecare om cel mai indreptatit sa stie ce doreste, oricat de absurd i s-ar putea parea altuia dorinta respectiva? Din nou, trebuie spus ca, daca admitem universalitatea drepturilor omului ca "drepturi naturale" conexe fiintei umane ca atare si distincte de "dreptul pozitiv", nu mai putem nega faptul ca uneori oamenii pot avea discernamantul viciat si ca se cuvine, cel putin intr-o anumita masura, in principiu prin educatie, sa fie ajutati sa-si recapete un discernamant sanatos.
E necesar de aceea sa ne impotrivim obisnuintei postmoderne de a trata cu acelasi respect toate traditiile, numai pe motiv ca sunt traditii si au, chipurile, fiecare standardele lor interne care nu pot fi judecate din afara. Sau, altminteri, trebuie sa avem curajul sa negam validitatea universalitatii "drepturilor omului", ceea ce nu numai ca implica mari dificultati conceptuale, dar arunca la pamant Carta ONU. Ceea ce, fireste, iarasi, Habermas nu doreste sa faca!
De altfel, in mod pragmatic, "succesul american" din secolul XX, la care se refera si Habermas, a fost de fapt succesul unor state foste totalitare sau autoritare, precum Gemania, Japonia, tarile din Europa de Est, Coreea de Sud, Taiwan, care, "sub umbrela americana" au reusit sa practice un discernamant neviciat, dupa ce elitele lor opresoare au fost nimicite.
Mai doresc sa atrag atentia ca sub denumirea "liberal" se inteleg in general doua lucruri, compatibile, dar remarcabil de diferite: pe de-o parte, un regim care sustine si protejeaza libertatile generale despre care am vorbit - este ceea ce putem numi "liberalismul de baza", o baza pe care pot creste diferite curente politice precise.
Pe de-alta parte, inteleg prin "liberalism" o doctrina politica precisa, care se opune mai ales social-democratiei in competitia politica si preconizeaza statul minimal, reducerea impozitelor si favorizeaza mediile de afaceri. Acesta este "liberalismul politic". Or, primul liberalism creeaza conditia celui de-al doilea, dar nu-l implica deloc in mod necesar. Si evident, numai primul poate fi "exportat" sau luat drept model universal. Sunt insa destui care, voind sa respinga liberalismul de baza, sustin ca a-l adopta inseamna a-l adopta si pe cel doctrinar, ceea ce ar insemna, de exemplu, capitularea inaintea cresterii masive a discrepantelor sociale. Rationament nefast si stangist pe care, din nou, nu cred ca un ganditor de talia lui Habermas ar putea sa-l sustina!
Dialog - da. Dar cu cine?
In fine, cand comenteaza o prima demonstratie antiamericana a siitilor din "era post-Saddam", Habermas crede ca demonstrantii "afirma ca civilizatiile neoccidentale trebuie sa-si insuseasca substanta universalista a drepturilor omului pe baza propriilor valori". Dar daca propriile valori - care legitimeaza administrarea justitiei prin mutilare corporala, inegalitatea femeilor cu barbatii, confuzia dintre societate, biserica si stat, condamnarea celorlalti ca necredinciosi, Coranul ca unica autoritate - sunt contrare principiului drepturilor omului?
Filosoful german propune dialogul intre "forme culturale de viata determinate", dialog in cadrul caruia dreptul international "trebuie sa faca sa rasune, intr-un spirit de egalitate si reciprocitate, glasurile tuturor". Insa preconditia pentru a dialoga este ca toti partenerii sa doreasca, sau macar sa mimeze faptul ca doresc dialogul si inteleg ce inseamna "a discuta".
Dar cum sa discuti "in spirit de egalitate si reciprocitate" cu Kim Jong Il, cu Saddam, cu Hamas-ul, cu Osama bin Laden, cu molahii, si ayatolahii, si comisarii? Sa asteptam sa rasune, sa mai rasune "glasurile tuturor"? Nein, Danke!
