De același autor
Proverbele populare sunt interesante nu numai pentru ce spun în fapt, ci si pentru ceea ce se crede în general ca spun. Iata, de pilda, cunoscutul “ai carte, ai parte!”. Cei mai multi îsi închipuie ca spusa înseamna: daca înveti bine, vei trai bine în viata. Iata, prin urmare - ne grabim sa ne felicitam reciproc - cat de întelept si iubitor de cultura este poporul nostru! Bravo noua! De aici si pana a ne grozavi cu olimpicii nostri si a face declaratii înduiosatoare despre calitatea deosebita a învatamantului nostru de toate gradele nu e nici macar un pas mic. E a sta locului! Iar daca mai sunt si cusururi - nu sunt scoli destule, nu sunt profesori destui, sau sunt incapabili, lefurile mizere, elevii loaze, manualele imposibile, politica Ministerului Educatiei mereu confuza si alte fleacuri, chipurile nereprezentative pentru sufletul national - de vina sunt numai politicienii: astia, sau ailalti, sau aia de dinaintea alorlalti, sau toti laolalta. Asadar, hai sa-i suduim ca sa ne treaca naduful, fiindca noi, ceilalti, suntem în regula: nu vedeti ce proverb frumos avem?
Numai ca, din pacate, proverbul înseamna de fapt cu totul altceva: daca ai act de proprietate, te poti bucura de partea de pamant pe care o ai. Asadar, nu dorinta de învatatura de dragul formatiei se exprima aici, ci cea de înavutire fara risc de evictiune; nu bucuria de a întelege mai mult, ci satisfactia chiverniselii cu stampile, nu teama de ignoranta, ci frica de portarei. Nu cei cativa supradotati care iau premii sau cei cativa profesori de calitate care nu si-au luat înca lumea în cap la capsuni în Spania sunt cei vizati de proverb într-o aplicare contemporana, ci majoritatea natiei a carei fericire suprema pare a consta în a avea - daca se poate - vile cat mai faloase, cat mai înalte, cat mai multe si, eventual, cat mai hidoase. Si pamant - intravilan, extravilan - cat mai mult. Si poate si, acolo, o vie, ceva, o livada, o padurice. Si, desigur, totul captusit bine cu “carti”!
Vad ceva profund socant în aceasta instrumentalizare populara a “cartii” în rolul limitat de garant juridic al falcii de pamant. Nu ca as critica posesia legala, as instiga la arderea documentelor sau as avea ceva cu legile proprietatii ale guvernului Tariceanu. Dar constatam ca exista la noi, ma tem în mod traditional, o caruta de dispret pentru cartea care e altceva decat “carte” si pentru carturarii care sunt altceva decat cartofori. Neîncrederea în carte vine de demult: caci, sa nu uitam, primele texte romanesti importante din sec. al XVI-lea erau traduceri biblice realizate în Ardeal din initiativa protestantilor, care se întrebau, naivii, daca nu cumva i-ar putea converti pe romanii ortodocsi. Protestantii ar fi dat lovitura, dar si noi! Natia a rezistat însa ispitei diavolesti si, pe cale de consecinta, cartea a ramas pentru majoritatea romanilor, de-a lungul timpurilor, mai curand “carte” - adica un instrument asiguratoriu, uneori o marca de boierie, poate si un mijloc de parvenire sociala în unele epoci binecuvantate. Prea rar s-a întamplat sa fie ea Cartea! Cat despre dascal, profesor, învatator, educator, acesta a fost mereu tratat cu condescendenta, ba chiar cu un dispret abia camuflat în ipocrizii demagogice. De ce? Am un raspuns simplu: fiindca e sarac. Rationamentul face cinste inteligentei nationale: daca e sarac, înseamna ca n-are nici “parte”, nici “carte”, oricata carte ar avea. Rezulta ca omul respectiv e prost, iar cartea e buna numai ca decor. Cel mult.
- Si ce-ai vrea, dom’ne, sa trecem acum în masa la protestantism?
- As vrea eu, dar nu ne lasa BOR, chestia nu e inclusa în acquis-ul comunitar si, oricum, e prea tarziu! Hai la scoala!
