Hume luat la intrebari

Intalnesc aceasta maxima a filozofului David Hume: “in actul de intemeiere a oricarei guvernari si de stabilire de mecanisme de control constitutional, fiecare om trebuie presupus ca fiind un nemernic si ca neavand alt scop al actiunilor sale decat interesul privat”. Ma gandesc imediat: Bravo Hume! Iata o maxima care ni se aplica foarte bine - ai nostri “baieti” (si “fete”) sunt nemernici fara indoiala: delapideaza fondurile publice, se imbogatesc pe baza contribuabilului, sunt corupti, cumpara presa, functionarii publici, ministrii cumpara statul. Cu toate astea - spune Hume - interesul public ar trebui sa aiba de castigat din confruntarea acestor interese private egoiste intr-un stat liberal in care puterile se controleaza reciproc. Separat - nemernicul e nemernic. Sechelariu e Sechelariu. Insumati si controlandu-se reciproc - Sechelariu, Mischie, Iacobov, Hayssam, Hrebenciuc si altii ca ei dau cea mai buna republica!
Parca nu-i bine! Hume, trezeste-te! Avem nemernici cu duiumul, avem legi, Constitutie, puteri separate in stat; si insumam, cum recomanzi, pe nemernici cu nemerniciile lor reciproc controlate, si ce iese? O nemernicie insumata, inmultita, inmiita! Fabula asta: un rau privat e un rau, mult rau privat e un bine public se potriveste cu situatiunea de fapt precum salata la caine si FMI-ul la cresterea salariilor.
Oarecum dezamagit de filozoful nostru iluminist, totusi decid sa-i mai dau o sansa si citesc putin mai departe: “Prin urmare, este o maxima politica justa ca fiecare om trebuie presupus ca fiind un nemernic. In acelasi timp insa, pare destul de ciudat ca o maxima falsa in realitate trebuie sa fie adevarata in politica.” M-am lamurit! Maxima trebuie sa fie falsa in realitate pentru ca sa fie corecta in politica! Va sa zica, sistemul politic trebuie astfel conceput, incat sa presupuna ca oamenii sunt nemernici, desi ei, sau majoritatea lor, nu sunt astfel la modul general. De aceea, lucrurile merg acceptabil: cat timp norma majoritara este onestitatea de fapt, ipoteza nemerniciei aplicata organizarii institutiilor politice duce la rezultate pozitive. Presupui, de pilda, ca politicienii vor abuza de functii si vor incerca sa profite. Si plasezi sub control parlamentar sau judiciar. Te temi ca si asa s-ar putea strecura. Permiti libertatea presei care va dezvalui abuzurile. Etc. In final, lucrurile merg spre bine.
Dar ce te faci daca maxima devine adevarata si in realitate? Ce parere ai de asta, Hume? (Tu, fiindca stai in Iad, ca fost ateu, cred ca ti-ai mai depasit intre timp naivitatile privitoare la natura umana.) Asadar, ce se intampla daca norma majoritara devine nemernicia? O banca poate restitui oricand economiile oamenilor, atata vreme cat norma majoritara este ca ei nu si le retrag in acelasi timp. Dar daca norma ar deveni ca depunatorii ar vrea sa-si retraga toti banii deodata, banca s-ar prabusi. La fel si in cazul nostru: un sistem politic bazat pe controlul reciproc al diferitelor puteri si instante presupune ipoteza, adevarat, ca oamenii sunt nemernici (asa cum banca presupune ca oamenii isi vor cere inapoi economiile), dar stie ca, in fapt, ei nu sunt nemernici, sau macar ca nu sunt nemernici simultan, iar destul de multi nu vor fi niciodata. Dar daca vor fi toti sau majoritatea nemernici simultan? Daca ipoteza politica devine fapt normal, majoritar si adevarat de viata?
Atunci avem Romania pe calea integrarii europene!