Imaturitate

Era evident și natural ca România să accepte rapid cererea americană pentru folosirea bazelor de la M. Kogălniceanu și Câmpia Turzii pentru războiul din Iran. Nu închei tratate și convenții de acest tip ca să le respecți numai la bine și la pace, ci tocmai ca să le ai la nevoie și la rău. „Pacta sunt servanda”, spuneau romanii. (Tratatele trebuie respectate.) Cât privește exemplul Spaniei – indiferent cum ar fi justificat – nu merge pentru România. E suficient să ne uităm pe hartă: spre deosebire de ei, noi, aflați în coasta unei Rusii imperialiste și rapace, care se luptă de peste patru ani în Ucraina, nu ne putem permite ezitări, chiar dacă am avea unele obiecții.

Dacă acceptarea implicării în războiul din Golf în sine nu mi se pare că ridică vreo obiecție, în schimb nu mă pot declara mulțumit de modul cum în principal președintele Dan, completat de alte autorități, a încercat să-i minimalizeze efectele și riscurile. Ideea că, de fapt, odată cu sosirea unor avioane americane în România, securitatea noastră ar crește, n-ar scădea, este discutabilă, chiar sofistică. Iranienii au afirmat în mai multe rânduri că aceia care susțin efortul de război al Americii, fie și din Europa, vor fi considerați „ținte legitime”. Poate că pericolul în acest moment nu este mare. Teritoriul nostru este la limita razei de bătaie a rachetelor balistice iraniene. Iar aceștia – care n-au decât un număr tot mai mic de rachete sau drone rămase – sunt desigur interesați mult mai mult de țintele din Orientul Mijlociu. Rămân actele de terorism, niciodată excluse, dar puțin probabile la noi. Și totuși, pericolul există. De ce trebuie el minimalizat?

Ceea ce mă deranjează este felul în care autoritățile vorbesc acum, dar și în atâtea alte cazuri deja, cu noi: edulcorează și diluează adevărul, ne tratează ca pe niște copii cam neghiobi, în tot cazul, ca pe imaturi. Aș prefera să ne vorbească mai direct și mai clar: să ne spună că, da, unele riscuri există și războiul e război. Faptul că îți declari participarea „defensivă” și nu „ofensivă” indică o distincție tehnică, poate importantă și politic, dar s-ar putea ca adversarul – cunoscut pentru terorism și fanatism – să nu țină seamă de ea, mai ales dacă apreciază – și nu chiar nejustificat – că războiul purtat de SUA și Israel împotriva sa e un război de agresiune. Trebuie să fim pregătiți pentru orice.

Aș vrea deci și în acest caz, dar și în celelalte legate de Rusia, Ucraina, de rolul NATO etc. să ni se vorbească de către președinte în primul rând ca unor adulți.

Să ni se spună mai ales că nu mai putem fi siguri, din cauza actualei Administrații Trump, de faptul că SUA își vor respecta obligația de a ne apăra în orice situație; că aparenta „amiciție” dintre Trump și Putin e îngrijorătoare, așa cum e îngrijorătoare tendința administrației americane de a „scăpa” de susținerea Ucrainei. De asemenea, să ni se spună că trebuie să luăm uneori decizii complicate în disputa dintre SUA și UE și că, orice am alege, sunt riscuri și pericole, dar că e mai bine să alegem o variantă și să fim consecvenți decât să rămânem suspendați în echivoc și neclaritate. Și așa mai departe.

Dar suntem noi, cu adevărat, într-o proporție considerabilă, niște adulți? Poate că nu... sau nu complet. (Câte popoare se mai pot lăuda azi cu maturitatea desăvârșită?) Și totuși, chiar și copiii simt când ceva nu-i în regulă dacă părinții le ascund sau le cosmetizează adevărul. Rezultatul este că devin nervoși și, mai ales, suspicioși. Până la urmă, nu mai cred nimic din ce le spun părinții sau autoritățile. Îi suspectează de minciună chiar și când nu e cazul. Își caută informații, chipurile mai credibile, în altă parte și, slavă Domnului, în epoca internetului ele nu sunt greu de aflat.

Faptul că suntem adesea tratați ca niște minori de autorități nu numai că nu îmbunătățește moralul societății, dar și sapă încrederea în autorități, generalizează suspiciunea și-i lasă pe oameni la discreția teoriilor conspirative și a propagandei adverse.

Speram ca președintele Dan să rupă tradiția nefastă de a se adresa publicului în momente de criză ca unor minori, de a vorbi „tehnic”, de a încerca să disimuleze adevăruri inconfortabile sub formule diplomatice uzate, totul spre „a nu panica”
populația. M-am înșelat, din păcate. De fapt, populația e panicată mai mult de ruptura dintre discursul oficial și ceea ce află și crede a ști din atâtea surse neoficiale. Simte că i se ascund lucruri, dar nu știe cât de grave sunt acestea; atunci suspectează orice, după cum i se suflă de către media și rețele.

Și, până la urmă, când îți tratezi poporul ca imatur și infantil, nu numai că îi deștepți neîncrederea și amplifici șansele de succes ale adversarului, dar chiar îl faci să devină tot mai imatur, pe măsură ce trece timpul. Nu-l protejezi, nu-l educi, ci-l faci tot mai iresponsabil. Matur el însuși e acel lider care face așa ceva?