De același autor
Mărturisesc că mă irită tot mai mult lungirea excesivă a „negocierilor“ dintre PLUS și USR pentru stabilirea candidatului comun la președinție, ba și a viitorului prim-ministru, dacă va fi ca Alianța să triumfe și la parlamentarele de la anul. (Asta după ce d-l Barna a fost deja ales duminică drept candidat al USR la președinție, iar d-l Cioloș urmează la PLUS săptămâna viitoare.) Amânări vin peste amânări și publicul are senzația că nu-i vorba despre nimic altceva decât despre orgolii care nu pot fi mărturisite și care blochează o judecată dreaptă țintind la interesul general. Mai percep în aceste amânări și cunoscutele ezitări ale lui Dacian Cioloș, care nu reușește să decidă dacă ar trebui să prefere „vrabia din mână“ a conducerii grupului Renew din Parlamentul European sau „cioara de pe gard“ a unei nesigure accederi la președinția României. Se pare că mai sunt și alte chestiuni legate de listele comune pentru alegerile de la anul, dar, orice ar fi, mă tem să n-avem situația descrisă de formula „boală lungă – moarte sigură“. A Alianței, desigur.
Adevărul este că, în pofida unor asemănări dintre cele două formațiuni politice, există și unele deosebiri care s-ar putea să conteze în dificultatea de a perfecta viitorul comun. Deosebirea nu e atât ideologică, cât „istorică“: USR e un partid „pornit de jos“, născut inițial ca o organizație civică condusă de Nicușor Dan pentru „salvarea Bucureștiului“ de acțiunile distructive ale planurilor urbanistice ale administrației municipale, care apoi s-a transformat în partid politic național. Singura analogie reală pe care o avem după 1990 este, cred, Partidul Alianței Civice, eșuat din păcate prea repede și absorbit în PNL. În 2016, intrarea în parlament a USR cu un procent onorabil de 9% a fost singura veste bună a acelui scrutin care a asigurat PSD-ului o majoritate apropiată de 50%. Apoi, USR a făcut o opoziție gălăgioasă de tip „gherilă“ în parlament la adresa coaliției PSD-ALDE, mai ales în chestiunile legate de justiție. A fost exact ceea ce a displăcut mai mult PSD-ului, care la vot triumfa întotdeauna, dar „pe sticlă“ pierdea teren cu tot atâta constanță. Între timp, USR s-a organizat și în țară, beneficiind de disprețul și antipatia stârnite de „regimul Dragnea“, dar și de dinamismul autentic și chiar entuziast al multora dintre militanții săi, parlamentari, lideri locali sau membri de rând. De fapt, asta a fost și noutatea USR-ului în acest moment: un militantism autentic, cumva „postideologic“ și civic, știind să inventeze teme populare, cum a fost strângerea de semnături pentru inițiativa „fără penali în funcții publice“. Și apoi, un anumit suflu realmente democratic, chiar dacă asta a generat unele incoerențe sau anarhisme. PLUS, apărut mult mai târziu și fără reprezentare deocamdată în Parlamentul României, este „partidul d-lui Cioloș“. Este indiscutabil rezultatul în primul rând al unei ambiții personale, nu lipsită în felul ei de rațiune: d-l Cioloș și-a dat seama de-a lungul anului 2016 că nu poți conduce un guvern ca „tehnocrat“. Așadar, PLUS a fost inventat pentru ca d-l Cioloș și „tehnocrații“ săi să aibă un partid. Foarte bine, dar de ce n-au intrat în USR, cu care aveau, ideologic și politic vorbind, atâtea puncte comune? Simplu și omenește: fiindcă d-l Cioloș în primul rând (dar poate și alții din anturaj) dorea să cânte la vioara întâi, ceea ce ar fi fost greu, dacă nu imposibil într-un partid deja existent, cu reprezentare parlamentară și deja cu unele structuri și filiale în țară. (Asta fără să mai punem la socoteală și ambițiile deloc nelegitime ale d-lui Barna.) N-ar fi putut în niciun caz să conducă acest partid. În sfârșit, în sine n-a fost o nenorocire deocamdată ambiția asta și, sub forma unei alianțe, cele două partide au obținut un scor extraordinar la europarlamentare, câteva procente în spatele PNL și practic la egalitate cu PSD.
Acum însă e momentul, după opinia mea, ca d-l Cioloș să decidă: vrea o alianță sudată cu perspectiva de viitor a unei fuziuni? Vrea numai o alianță electorală? Sau, de fapt, temându-se de o absorbție, nu vrea nimic de acest tip și numai „lungește pelteaua“ negocierilor, fiindcă ezită și să le rupă, temându-se de o reacție negativă a opiniei publice? Mă tem că problema d-lui Cioloș este indecizia combinată cu ambiția: ar dori o poziție dominantă, dar, nefiind niciodată sigur în ce fel ar putea-o dobândi, ezită și amână la nesfârșit decizia irevocabilă. Poate că alianța sudată dintre un partid „pornit de jos“ și un partid „pornit de sus“ să fie utilă, cele două formațiuni completându-se într-un mod creator, așa cum succesul din 26 mai a sugerat-o. Dar tot așa de bine nu e imposibil, ba chiar plauzibil, ca „istoria“ să triumfe în cele din urmă: în definitiv, s-ar putea să fie preferabil un divorț amabil și mersul pe drumuri separate la alegerile ce vor urma. Cred că, în această situație, USR se va dovedi cu mult mai puternic decât PLUS – e o presupunere bazată pe faptul că un „partid pornit de jos“ răspunde mai direct și mai rapid unor necesități și aspirații autentice ale unor segmente importante ale societății.
Un singur lucru ar trebui evitat cu strășnicie din partea ambelor formațiuni – și sper că d-nii Cioloș și Barna înțeleg bine acest lucru: să genereze sentimentul (și nu sunt departe de asta) că – după modelul generalizat la noi – interesele de prestigiu și putere ale câtorva lideri precumpănesc înaintea interesului general. Ar însemna că speranța pusă în cele două partide care și-au propus să înnoiască viața politică de la noi n-a fost decât o iluzie. //
