Infratirea

Un fel de duh de infratire generala pluteste de la un timp incoace peste tara si apele ei politice - sau cel putin peste partea ei cea mai vrednica. Vechi rivali devin prieteni, inamici jurati isi strang mainile cu efuziune. Regele serbeaza 23 august la brat cu presedintele care, candva, punea politia sa-l fugareasca pe sosea. Un notoriu antisemit se proclama deodata prieten al evreilor. Un sef de partid elogiaza incolonarea partidului ce cu onoare conduce in randurile unui alt partid pe care il cataloga vehement drept corupt pana mai ieri. Programele diferite au devenit deodata comune, incompatibilitatile s-au dizolvat sub socul unor aplauze aproape generalizate. Un fost dizident, care denuntase vocal ani de zile orice compromis cu "vechile structuri", se pune deodata in serviciul respectivelor "vechi structuri", care, fireste, brusc, nu mai sunt nici asa de "vechi", nici asa de "structuri". Un altul - reputat analist politic, cunoscut mai demult ca avand simpatii liberale si democrate - a devenit dintr-o data consilierul unui sef de partid si de club de fotbal cu simpatii legionare, caruia ii preda filozofia politica si pe "capitanul" Machiavelli - fireste, "cursul scurt". Dar de ce sa ne miram? Afilierile politice sunt la noi mai curand permeabile: nuantele infinite le caracterizeaza, iar trecerile intr-o parte sau alta se produc fara efort si trauma. Mai demult, cutare devenea liberal, ba chiar liberal sef, dupa ce, cu cativa ani mai inainte, guverna intr-un spirit etatist. Altul, ajuns recent persoana importanta in inima puterii, declara la televiziune ca dintotdeauna a fost marxist si social-democrat. De ce a asteptat atatia ani ca s-o marturiseasca public nu aflam, dar banuim ca taina grea l-a facut sa sufere. Nu vrem sa credem ca motivul este ca fundatia pe care a condus-o candva, timp de mai multi ani, nu avea nimic comun cu marxismul si social-democratia, in vreme ce guvernul pe care azi il serveste nu are nimic comun cu liberalismul pe care odinioara il profesa!

Dar poate ca noi suntem extremisti: de ce ar trebui ca oamenii politici, jurnalistii, analistii politici, intelectualii sa aiba opinii prea ferme si prea constante? La urma-urmelor, opinia ferma denota incapatanare, obtuzitate, incapacitate de adaptare. Omul e "o trestie ganditoare" - zicea Pascal. Noi intelegem formula astfel: sa gandesti indoindu-te dupa cum bate vantul (de la Cotroceni)! In aceste timpuri postmoderne ar fi aberant daca am ramane prizonierii unor standarde inguste si rigide ale moralitatii politice, datand din epoca cand "marile naratiuni" nu murisera de tot. (By the way, de ce va suparati pe "mica naratiune" Gigi Becali, sau pe "mica naratiune" Dan Voiculescu?)
Adevarul e ca la noi social-democratii nu sunt social-democrati, liberalii nu sunt liberali, iar "popularii" nu sunt nici "populari", nici populari. Fibra nationala e prea flexibila, ar obiecta unii. Si ce daca? Daca tot s-a proclamat "moartea ideologiilor", n-ar trebui sa scapam odata de ideologii prea cu fibra - ma refer la cei care nu se pliaza comandamentelor actuale? De acord, nu-i omoram, dar macar sa nu ne mai sinchisim de incruntarile lor desuete si morbide! Avem, indiscutabil, un model al infratirii generalizate care transcende toate ideologiile si pe care am putea sa-l exportam cu mare succes, laolalta cu carnatii de Plescoi si cu palinca de Bihor. Daca Vadim se iubeste cu evreii si Tudoran cu Securitatea, de ce nu s-ar iubi Putin cu Basaev si Bush cu Osama? Ia puneti-i pe toti la o masa mare cu carnati de Plescoi la gratar, cu palinca de Bihor din belsug, ceva acrituri si… neaparat, cu multe-multe manele! Doamne, ce mai transcendenta!