Iohannis - un an de mandat

Faptul că putem avea acum o politică externă măcar coerentă și mai eficace ne determină să privim anul politic românesc ce urmează cu un optimism prudent. Și oricât ne-ar enerva tăcerile și încetinelile președintelui, nu-i putem refuza deocamdată un merit pentru această stare de spirit.

La un an de la asumarea efectivă a man­datului de președinte, cea mai evidentă și mai bine confirmată calitate a lui Klaus Io­hannis ca președinte rămâne una „ne­ga­tivă“: nu este Ponta. Mai mult decât atât: el nu este tot ceea ce a simbolizat și a reprezentat Victor Ponta: o „tinerime“ politică eșu­a­tă în minciună, impostură, demagogie, ba chiar în fap­te pedepsite de legea pe­nală, la care s-a mai adău­gat, în mod specific fos­tu­lui prim-ministru, o anu­mită instabilitate com­por­tamentală, care i-a derutat la un moment până și pe colegii săi din PSD. Nu-i puțin lucru această „negativitate“ pozitivă, s-o recunoaștem cu sinceritate, mai ales dacă nu ținem la obsesia, atât de frecventă la noi, de a avea un președinte atât de în­cărcat de „pozitiv“, încât devine un Pater patriae sau un Mesia politic.

Pentru alții, și – aparent – chiar și pentru președintele însuși – Iohannis mai are o în­sușire „negativă“, de data aceasta vă­zută de unii cu adevărat negativă, de alții, ca fiind mai curând pozitivă: nu este Bă­sescu. Aparent, așa este: Klaus Iohannis a încercat mereu să evite războaiele cu par­tidele, parlamentul și clasa politică, spre deosebire de Traian Băsescu care, adesea, dădea impresia că „le căuta cu lu­mâ­na­rea“. În fondul lucrurilor, diferența dintre ei mi se pare mult mai superficială: până la urmă, o mare parte a anului 2015 a fost marcată de conflictul actualului președinte cu Victor Ponta, la fel cum ultimii doi ani de mandat ai lui Traian Băsescu au în­sem­nat un război deschis (și pierdut) cu ace­lași prim-ministru. Nu au lipsit nici măcar contrele verbale și mai ales nu a lipsit deficitul major de comunicare dintre Io­hannis și Ponta. E sem­ni­ficativ, de pildă, că, la fel ca și pe timpul lui Băsescu, acesta din urmă a dorit să participe la reuniunile eu­ropene la vârf în locul pre­ședintelui, dar n-a primit mandat de la acesta – lucru care l-a iritat pe primul mi­nistru, ahtiat după relații internaționale.

De asemenea, ca și în timpul lui Băsescu, președintele s-a aflat adesea pe un curs de coliziune cu parlamentul dominat de PSD și aliați, mai ales atunci când a cerut (ade­sea în van) aprobarea cererilor DNA pen­tru urmărire penală sau arestare pre­ven­tivă. Tot la fel ca Băsescu, Iohannis a ape­lat adesea la dreptul său de a reîntoarce în parlament o dată legile, așa cum a fost ca­zul recent cu pensiile speciale, ori a cerut CCR să se pronunțe.

Continuitate de principiu a existat și în al­te două privințe esențiale: proatlantismul (în aceste zile, scutul de la Deveselu a devenit operațional) și atitudinea fermă anticorupție, fapt esențial și pentru 2016, când vor expira mandatele procurorilor generali și adjuncți de la DNA și Parchetul General. Și culmea, la fel ca și Băsescu, ac­tualul președinte a dovedit unele ne­cla­ri­tăți în chestiuni europene fundamentale, cum ar fi criza refugiaților, intrând într-un puțin onorabil „front al refuzului“, alături de Ungaria, Cehia și Slovacia. Pe scurt, de ce­le mai multe ori, formula lui Iohannis „stop și de la capăt“ nu s-a prea aplicat – ce­ea ce, de cele mai multe ori, a fost bine.

Este aproape sigur că, dacă o șansă tragică – incendiul de la Colectiv și demonstrațiile ca­re au urmat – n-ar fi intervenit, azi tot Vic­tor Ponta era prim-ministru. Așa cum stau însă lucrurile acum, cred că deja pu­tem trece în creditul lui Iohannis numirea lui Dacian Cioloș drept prim-ministru. Apli­cat, deschis dialogului, rezervat, bun di­plomat, cu un cabinet decent de „teh­no­crați“ (cu excepția regretabilă a minis­tru­lui de Interne, a cărui demisie în urma unui plagiat copy-paste evident ar fi fost ne­cesară), acesta ar putea conduce o gu­ver­nare de succes, măcar în limitele pe ca­re un singur an le permite. Rămâne de văzut dacă partidele politice, care au adop­tat fără prea multe discuții bugetul, vor susține guvernul și pe mai departe. Mă aștept la destule hopuri în acest caz, dar începutul e pozitiv.

Foarte multă lume reproșează pre­șe­din­te­lui tăcerile prea numeroase, absența unei comunicări politice mai frecvente și mai eficiente. Puțini doresc totuși revenirea la apostrofările verbale excesive ale lui Tra­ian Băsescu și realitatea este că, dincolo de spectacolul mediatic, mai ales în ulti­mii doi ani de mandat, acestea i-au adus fostului președinte, din păcate, puține câș­tiguri efective. Mai rău, intervențiile sale „în direct“, chiar valabile în fondul lor, au produs mari vulnerabilități ale man­da­tului său. Ce-i drept, ne dorim ca, din când în când, în momente mai deosebite, președintele republicii să se adreseze na­țiunii, uzând de un tip de empatie de care în mod evident d-l Iohannis nu dispune și pe care se pare că nici nu și-l dorește.

Suntem într-un moment de cumpănă pen­tru Uniunea Europeană, fragilizată și asal­tată de trei crize majore – criza datoriilor unor țări, criza refugiaților din Orientul Mijlociu și Africa de Nord și criza relațiilor cu Rusia - și divizată atât între Nordul auster și Sudul risipitor, cât și între Vestul speriat de Islamul radical și Estul speriat de revizionismul rus. Faptul că putem avea acum – spre deosebire de până acum o lună – o politică externă măcar coerentă și mai eficace ne determină să privim anul politic românesc ce urmează cu un op­ti­mism prudent. Și oricât ne-ar enerva tă­cerile și încetinelile președintelui, nu-i pu­tem refuza deocamdată un merit pentru această stare de spirit. Iar dacă suntem prea năzuroși, să privim în jur: Moldova în haos, Ungaria într-o derivă antiliberală, ba mai recent, urmându-i exemplul rău – Polonia, care parcă își trăiește acum pe al ei „2012“.