Iraționalul în politică

Ponta ar putea obține foarte bine președinția în toamnă și fără să-i trateze pe Patapievici, Mihăieș și alții drept „fasciști“ sau drept „antinaționali“. Faptul că totuși recurge la astfel de calificări dizgrațioase arată că lumea în care trăiește e foarte diferită de lumea reală.

Multă lume s-a întrebat zilele acestea: ce-o fi avut premierul Ponta cu Mircea Mihăieș, Horia-Roman Patapievici și în general cu fosta con­du­cere a ICR? De ce i-a ștampilat în mod absurd cu eticheta de „fasciști“ și „neonaziști“ în chip de explicație pentru refuzul său de a con­tra­semna decretul de decorare al președintelui? De ce a refuzat să-și ceară scuze, în pofida lip­sei de sens a acestei etichetări și a condamnării ei ca insultătoare de atâta lume? Ce-a avut în fond cu ei? La urma-urmelor, respectivii in­te­lectuali nu mai ocupă de mult funcții publice, activitatea lor publicistică e, în ultimii ani, re­dusă, iar preocupările lor profesionale sunt cu totul esoterice. Ponta, pe de altă parte, pare lip­sit de orice interese reale pentru ideologii și teo­retizări. S-a zis că, asociați fiind cumva cu pre­șe­dintele Băsescu care i-a și decorat, ei pot ser­vi drept ținte secundare în campania prezi­den­țială a lui Ponta, a cărei unică idee pare a fi „jos regimul Băsescu!“. Sute de mii de analfabeți func­ționali români care niciodată n-ar fi auzit nici de Patapievici, nici de Mihăieș, nici de ICR vor ști de-acum înainte că acești inși, chipurile de­căzuți moral și „fasciști“, l-au susținut trup și suflet pe „tiranul Băsescu“ care le-a tăiat sa­lariile. Un motiv în plus, zice-se, pentru a-l vota pe mântuitorul nației, Victor Ponta. Se poa­te să fie așa, deși mi se pare că gestul pre­mie­rului rămâne inutil și nu-i aduce niciun câștig electoral consistent, ba s-ar putea chiar să-i în­străineze pe unii oameni de stânga onești.

Cred că de fapt pe Ponta chiar îl irită în mod au­tentic anumiți intelectuali, mai ales cei de la ICR sau asociați cu această instituție, dar și al­ții, așa-zicând „de dreapta“. Mai întâi e pla­gia­tul. Ponta a fost umilit în afacerea respectivă și cred că tare și-ar dori să se răzbune simbolic pe cei care au fost vocali în a-l denunța atunci sau pe amicii acestora. Dar cel mai mult contează că Ponta și oamenii săi cred în teoria con­s­pi­rației: am motive întemeiate să afirm că ei sunt convinși că reacția dură a Occidentului, mai ales a Germaniei și a SUA, în vara anului 2012, a fost puternic influențată, dacă nu chiar pro­vocată de „rețeaua ICR“. Toată schema de sus­pendare și apoi de demitere a președintelui fu­sese bine calculată și mașina USL chiar a mers la început ca unsă. Apoi, deodată, au apărut ra­teurile, iar mașina s-a gripat: pe rând, au venit re­acțiile dure ale unor ambasade occidentale, chemarea la ordin a lui Ponta la Comisia Eu­ro­peană, încurajarea anumitor instituții, precum Curtea Constituțională, să reziste atacului con­certat etc. Ceva nu e curat aici, s-or fi gândit Ponta și ai săi. De unde a ve­nit această rezistență neașteptată, ne­anticipată de ambasadele noastre, în plină vacanță de vară?, s-au în­tre­bat ei. Sigur trebuie să fie cineva din țară ca­re să sape guvernul legitim, ci­neva cu trecere la nemți, la ame­ri­cani, la englezi, anume niște vânduți, oameni puși de Băsescu etc. Cine? Păi cine știe multe limbi străine, cine umblă prin străinătate, cine are le­gături cu pre­sa străină sau cu di­plo­mați eu­ro­peni și americani? ICR-ul lui Pa­ta­pie­vici, bineînțeles. E ade­vă­rat că, vi­gi­lent, USL deja schimbase con­ducerea ICR prin ordonanță de urgență, ca un prim gest major după preluarea puterii. (Oare asta era ma­rea ur­gen­ță?, s-au întrebat mulți atunci. Din punct­ul de vedere al USL, era.) Dar se pare că măsura – justă și patriotică în termenii lui Ponta – a fost tardivă. „Conspirația“ a con­ti­nu­at și și-a atins scopul. Băsescu a ră­mas președinte.

Ceea ce e periculos la Ponta (ca și, la altă scară, la Putin) este că, la el, politica conține mai mult decât un cal­cul rațional. Într-o măsură con­si­derabilă – nu știm cât exact nici la unul, nici la celălalt –, calculul se com­bină cu fantasme și obsesii, cu complexe și resentimente pătimașe, care nu pot fi explicate în termenii teo­riei jocului. De aici provin și inu­tilitatea, absurditatea unor gesturi sau declarații, cum au fost acestea dis­cutate aici. Ponta ar putea obține foarte bine președinția în toamnă și fără să-i trateze pe Patapievici, Mi­hă­ieș și alții drept „fasciști“ sau drept „antinaționali“. Faptul că totuși re­curge la astfel de calificări diz­gra­țioase arată că lumea în care trăiește e foarte diferită de lumea reală. Fără îndoială că, în asemenea cazuri, lu­mea reală sfârșește prin a-și lua re­vanșa - mai devreme sau mai târziu. Cât de târziu? – ei da, asta e o în­trebare pe cât de arzătoare, pe atât de fără răspuns deocamdată. //