Istorii paralele

„PDL a demonstrat că a putut fi ținut pe o direcție democratică atâta timp cât a știut de un lider autoritar.” Acest oximoron a fost rostit de Traian Băsescu în 2013, la Convenția PDL, după ce partidul nu s-a supus ordinelor sale, de a o alege pe Elena Udrea președinte. Și a făcut bine partidul rezistând, căci Elena Udrea devenise extrem de impopulară în țară. De fapt, democrația mai exista în partid, dar ea se exprimase într-o direcție nedorită de președinte (așa că trebuia discreditată). Băsescu nu putea accepta că el însuși nu mai controla propriul partid. Ceea ce a urmat se știe: despărțirea lui Băsescu de PDL, eforturile jalnice de a acredita politic PMP-ul, pierderea treptat a întregii influențe politice, încercările penibile de a mai juca un rol politic important după 2014. Cât despre PDL, acesta, lăsat liber din lațurile stăpânului, a făcut o căsătorie din interes, care s-a dovedit profitabilă, cu PNL. Dar prețul a fost mare: dispariția de drept a partidului, înghițit de PNL.

La opt ani distanță, resturile PDL și ale PNL-ului reunite n-au mai vrut (sau putut) să repete nici măcar experiența revoltei față de „liderul autoritar”. La ROMEXPO, o minoritate și-a manifestat frustrarea prin huiduieli, dar șeful suprem – Klaus Iohannis – de data asta s-a impus fără griji. Partidul, manipulat, dirijat și anesteziat în majoritatea lui, a înghițit hapul amar – pe Florin Cîțu președinte – pe care, în condiții de libertate, nu l-ar fi votat niciodată. Și cu atât mai puțin ar fi ales un președinte care pare să îndrepte în șanț deopotrivă guvernarea și partidul.

Căci să ne fie clar: după acest Congres, PNL-ul e condamnat. Unele resturi ale sale se vor salva, poate, în alte sau cu alte formațiuni politice, dar partidul ca atare va primi o lovitură nimicitoare la alegerile din 2024 – asta, dacă nu va fi scindat până atunci. Nu cred că un partid adevărat, aflat la guvernare, poate supraviețui altfel decât ca un pigmeu politic, având voința legată și condus de un om în care nici cei care l-au ales nu cred. Măcar vechiul PDL a pierdut, dar după ce s-a revoltat. Actualul PNL va pierde și el, dar în genunchi.

Cel puțin, acum opt ani, intențiile „liderului autoritar”, deși blamabile, erau clare și deloc nemaivăzute: în istorie, unii, mult mai breji decât Băsescu, au distrus imperii de dragul unor femei. Acum însă, suntem învăluiți în ceață: ceea ce a făcut și face Iohannis pare de neînțeles: întâi a distrus coaliția cu USR PLUS și acum a aplicat o lovitură mortală PNL-ului, silit să aleagă candidatul prezidențial și rămas astfel fără voință proprie.

Ce speră Iohannis? Refacerea coaliției cu un Cîțu reconfirmat pe poziție? E foarte greu de crezut că USR PLUS va capitula fără a primi nimic, ba chiar pierzând probabil pozițiile existente. Iar dacă totuși o nouă conducere se va preda, sunt convins că o revoltă va zgudui și poate chiar va destrăma și acest nou partid. Un guvern minoritar susținut discret de PSD? Ciolacu se jură că nu va face așa ceva, dar nimeni nu-l crede și pe bună dreptate, judecând după cum acționează partidul său, nu după ce declară. A cedat deci Iohannis, fără motiv și luptă, înaintea PSD-ului? De ce? Cu ce scop? Ce speră să obțină astfel?

Acum opt ani, un președinte își distrugea opera politică din orbire din amor – o dramă, ce-i drept, devenită repede farsă, ca în țara lui Caragiale. Măcar însă cunoșteam toți motivul. Azi, un alt președinte face același lucru – distrugerea operei sale politice. Acțiunea sa rămâne însă, până una-alta, inexplicabilă. Dar ea nu-i mai puțin orbire. //