Katehontii

In Adevarul literar si artistic din 26 mai, citesc, sub semnatura lui Adrian Papahagi, un articol programatic, intitulat Generatia katehontica, din care citez un pasaj:

“Dupa «mântuirea prin cultura» in care au crezut parintii nostri, mari de­vo­ratori de beletristica, noi preferam sa revenim, cu toata simplitatea, la mân­tuirea prin credinta. Generatia noas­tra este fara îndoiala generatia as­tep­tata de România, dar nu doar pen­tru a o scoate definitiv din comunism si din convalescenta tranzitiei, cu în­trea­ga sa cohorta de tare, ci pentru a-i pastra spiritualitatea si credinta pe care multi sunt gata s-o târguiasca pe treizeci de euro-arginti. Pentru aceasta, eu vad generatia noastra ca pe o ge­ne­ratie katehontica, îndreptata împo­tri­va curentului «progresist», de dezin­te­gra­re a valorilor lumii vechi care do­mi­na azi.”

Mai demult, un alt reprezentant al ace­leiasi “generatii katehontice” (in greceste “opritoare” sau “retinatoare”) ne avertiza pe toti ca, daca nu-i citim cartile, pierdem de­finitiv sansa mantuirii. De data aceasta, ni se sugereaza ca numai aceasta ge­ne­ra­tie poate opri (katehon) venirea Anticris­tu­lui, conform referintei la o epistola pau­li­na (2 Tess, 2, 6-8) la care d-l Papahagi tri­mite semnificativ intr-o nota!1

La citirea randurilor de mai sus despre me­nirea mesianica a “generatiei ka­te­hon­ti­ce” (si a intregului articol cu note de sub­sol cu tot), mi-a fost cu neputinta sa nu-mi amintesc de vorba celebra a lui Hegel, cum ca evenimentele pe scena istoriei se joa­ca de doua ori: o data in chip de tra­ge­die, iar a doua oara in chip de farsa.

Dar nu suntem prea severi cu un grup de tineri merituosi, cu frumoase studii in strai­natate, cu rezultate academice nota­bi­le, poate cumva frustrati (si nu neaparat fara motiv), si care, pozand putin, vor sa se contrapuna celorlalti, altor generatii? Nu contest bucuria de a te recunoaste in­­­tr-o generatie intelectuala si intr-un grup. To­tusi, pana unde e legitim gregarismul in­telectual? De ce atata “noi” in acest text, atata “zusammenmarschieren”, ata­ta spirit militant? De ce ii asteapta, si inca “fara indoiala”, tocmai pe “ei” Romania ca sa opreasca Raul si cum va re­cu­noas­te ea semnele electiunii “lor”? Ostilitatea acestei “generatii” fata de “neostangismul in­telectual care domina intelighentia mon­diala” poate fi inteleasa si aprobata, dar inregimentarea lor sub un stindard ra­di­cal mi se pare profund defectuoasa, cu ni­mic mai buna decat inregimentarea con­tra­ra, “neostangista”. Daca acesti “kate­hon­tici” ar fi cu adevarat conservatori si nu doar “an­ti­progresisti”, ar fi aflat de la Michael Oak­shott ca a face un program antitetic pro­gramului stangii inseamna a cadea in cursa: conservatorismul autentic e fara pro­gram, fara inregimentare, fara “noi”, fara doctrina - e o atitudine individuala, spon­tana si libera, nu un plan tactic de ope­ratiuni.

Cu atat mai mult detest planificarea a ceea ce trebuie sau nu sa credem. E legi­tim dreptul oricui de a cauta o legatura in­­tre cultura si spiritualitate. Dar utopia sal­va­rii colective prin credinta, ca si in gene­ral orice utopie ce anunta solutia unica si in­discutabila, mi-e profund suspecta. Ea ar trebui sa para oricum ridicola, dupa ca­ta­strofa tuturor ideologiilor secolului XX. Pare oare astfel? Ar fi ingrijorator daca sim­tul ridicolului deja ni s-a atenuat!

Nu ne-am intors sau n-am venit unii din­tre noi, mai varstnici, la credinta? For­mam “pe ansamblu o generatie pier­du­ta”? Suntem apostrofati ca, in pofida an­ticomunismului, a liberalismului, n-am de­pasit “libercugetatorismul saizeciop­tist”? Ei si? E rau sa fii sceptic, agnostic, liber-cugetator (cine este astfel)? Cine stie! Pana vom afla definitiv, refuz ca­te­go­ric sa accept acest limbaj milenaristo-pa­te­tico-apocaliptic. Vrea d-l Papahagi man­tui­rea prin credinta si nu prin cultura? E minunat, dar sa n-o prescrie altora, care pre­fera, Doamne fereste, sa traiasca pa­ca­tosi si culti. Vor sa ne salveze pe noi, tara, omenirea? Nu vreau sa fiu salvat nici de Papahagi, nici de Badilita si, in ge­ne­ral, de nimeni. De peste doua sute de ani, Europa trece dintr-o utopie a salvarii in­tr-alta si dintr-un milenarism in altul. Ca­ta­strofele s-au tinut lant in lume, dar si la noi, pe masura multiplicarii mantuitorilor. Chiar nu-si aduc aminte “katehonticii” ca si cei pe care ii pun in cadra - Eliade, Cio­ran, Noica, Voiculescu - tot pe linia spiri­tua­la au pornit, dupa care a venit de­ra­ie­rea colectiva in politica si rinocerizarea? Si apoi, e mai firesc sa fim salvati si noi, si toata lumea dupa placul bunului Dum­ne­zeu, si nu dupa catehismele “kate­hon­ti­ce”. S-a trait in relativa liniste, la noi, si pe oriunde altundeva, atat cat s-a trait, atunci cand profetii somnolau si fanaticii erau luati drept nebuni. Nu-mi convine, deci, ca iarasi nebunii sa treaca drept filo­sofi si somnambulii drept profeti!

Si apoi, care e credinta propusa? Una care ne cere “sa iubim mai abitir o baba desculta si analfabeta care crede în Dumnezeu decât un functionar civi­li­zat si liber-cugetator”. Ce religie e asta, ca­re face distinctii atat de fine intre oa­meni? N-o cunosc. Sa inteleg ca porunca “iu­beste-ti aproapele ca pe tine insuti” se poticneste in civilizatie sau in ne­cre­din­ta, dar e stimulata de analfabetism? Baba mi-e “aproapele”, iar functionarul - nu? Dar daca baba e pura, iar functionarul - pacatos, nu e el “mai abitir” oaia cea pier­duta? Eu unul as banui ca ambii tre­buie iubiti deopotriva, fiind amandoi niste nefericiti, fie si din motive diferite. Pe de alta parte, poate nu suntem de tot dam­nati, daca ne gandim la alfabetizare, mo­der­nizare si alte maruntisuri. Oare cine are aceste preocupari s-a si pregatit sa “tar­guiasca spiritualizarea pe treizeci de euro-arginti”? Inteleg de aici ca aceia care se straduiesc sa puna in practica mo­der­nizarea Romaniei sunt “iude”. Penibil acest exercitiu de radicalism pe triviale figuri impuse! Dar discursul este si ipocrit: intr-adevar, mai inteleg din aceasta sim­pa­tica analogie ca Occidentul, unde “ka­te­hon­tii” traiesc, muncesc sau chiar slujesc statul roman, este echivalentul unui San­he­drin criminal. Cum de nu le e scarba atunci sa intarzie printre “arhierei”? A, au acolo biblioteci bune, emulatie stiintifica, sluj­be sau burse platite si ele in euro-ar­ginti! Dar credinta unde e?

Asadar, schizofrenia “katehontica” e ma­xima, ceea ce recunoaste cumva, spre sfar­situl articolului, si autorul. Ma tem ca nu-l pot ajuta: e dulce viata in palatul lui Ca­iafa si cine poate sta acolo e slobod sa ra­mana! Altminteri, cum e la noi se stie: func­tionarii sunt pravoslavnici si spagari, iar babele, analfabete si desculte, il iu­besc pe Dumnezeu si pe Ion Iliescu!