Kremlinul vopsit în albastru

Atacurile teroriste, mai ales de tip islamic-ji^­ha­dist, tot mai numeroase în ultima vreme (și despre care nu ne îndoim că vor continua), pun Europa și, în general, democrațiile liberale îna^­intea unor dileme teribile. Vine mai întâi marea întrebare, în fond, a democrațiilor liberale, atunci când sunt atacate masiv ori se află în război: cât de mult și pentru câtă vreme trebuie să restrângă drepturile cetățenești ori, pentru a ne exprima mai simplu, cât de multă libertate mai trebuie lăsată societății, pentru ca aceasta, luptând totuși eficient împotriva amenințării, să rămână în esen^­ța ei liberală. Dacă se sacrifică prea puțin, secu^­ritatea rămâne problematică; în plus, ascensiunea populismului (o nouă formă de autoritarism xenofob) continuă și, speculând acest deficit se^­curitar, riscă să doboare liberalismul. Dacă se sacrifică prea mult, atunci iarăși nu mai putem vorbi despre o societate liberă. Există o linie despărțitoare, o măsură, în baza căreia să stabilim un nec plus ultra? Puțin probabil: după loc, timp și împrejurări, oamenii pot considera anumite măsuri (de exemplu, un anumit control al In­ter­netului sau perchezițiile fără mandat) drept „in­tolerabile“ sau, dimpotrivă, drept acceptabile.

La dilema securitară se adaugă și ceea ce aș numi „dilema adevărului“: în condițiile extraordinarei complexități a societăților postmoderne și în îm­prejurările nefericite ale terorismului jihadist internațional, prezentarea adevărului către public și adoptarea unor politici raționale devine pro­blematică. Pe scurt, soluțiile raționale în materie de economie, securitate, relații internaționale etc. au tendința să fie nepopulare, în timp ce sunt tot mai populare soluții riscante, ba chiar ires­pon­sabile. Iarăși Brexit-ul, ca și ascensiunea lui Do­nald Trump în USA sunt relevante. Ires­pon­sa­bilitatea politică se vinde bine astăzi, când o parte însemnată a publicului poate fi considerată in­fantilă sub raport psihologic, ușor de stârnit de emoții produse de imagini și cu un apetit ne­stăvilit de „a se juca“, amestecând ficțiunea cu rea­litatea. (Vezi succesul unui joc precum Poké­mon GO.) Rezultatul este că, în măsura în care un politician vrea să asculte de vox populi, va fi adesea – și în special în situații critice – tentat să ocolească adevărul, ducându-și țara în pericol. Dimpotrivă, dacă va opta pentru adevăr și soluția rațională, riscă să nu fie urmat ori va trebui să-și încalce unele dintre promisiunile electorale în baza cărora a câștigat alegerile. A fi prea democrat intră astfel în contradicție, nu o dată, nu numai cu unele libertăți fundamentale, ci și cu adevărul. Asta firește, doar dacă nu atribuim „poporului“ vocația mistică de a avea întotdeauna dreptate!

Se vede astfel cât de dificil este să fii om politic democrat-liberal în zilele noas­tre. Acesta trebuie să navigheze pe­riculos între principii și realități, în­tre onestitate și pragmatism, între res­ponsabilitate față de popor și im­pe­ra­tivul de a-l conduce pe acesta ca pe un adolescent imatur. E foarte ușor, aproape inevitabil, în aceste condiții, să abați cumpăna prea mult într-o di­recție, așa cum s-a întâmplat, cred, cu Angela Merkel, în chestiunea refu­gia­ților. Dar tocmai aceste dileme mă fac să-i admir pe unii dintre acești po­liticieni, chiar și în cazul unor relative eșecuri.

Pe de altă parte, există sentimentul că au­tocrațiile, precum Rusia, China, ba chiar Turcia, sunt mai eficiente, că au lideri mai capabili și-și realizează mai bi­ne interesele. (E un sentiment cunos­cut din anii ’30 ai secolului trecut.) Invers, o organizație, precum Uniunea Europeană, este tratată cu dispreț de o parte a publicului (și la noi sunt o mulțime, în mediul on-line), uitându-se că aceasta nu e nici un imperiu, ca Rusia, nici măcar un stat și că ar­mo­ni­zarea a 28 (27) de interese, spre a nu mai vorbi despre grupuri politice dis­tincte, e o sarcină cu adevărat hercu­leană, în comparație cu care rezul­ta­tele deja obținute ar putea fi consi^­de­rate remarcabil de bune. Dimpotrivă, pentru liderii autoritari totul e simplu, iar victoriile lor, pe care unii le ad­miră, iar alții le invidiază, sunt ob­ținute cu adversarii legați, închiși, lichi­dați, așa cum procedează chiar în zilele acestea președintele turc. De ase­menea victorii ușoare ar trebui nu doar să ne lipsim, dar și să-l privim cu dispreț pe orice „prieten“ sau adu­lator al unor lideri care n-au nevoie de geniu politic, deoarece dispun de închisori și plutoane de execuție.

Situația e bine descrisă de o anecdotă: se spune că, în vis, Putin l-ar fi în­tre­bat pe Stalin cum să stabilizeze statul rus. „Împuşcă-i pe democraţi şi vop­seşte Kremlinul în albastru“, ar fi răspuns Stalin. „De ce în albastru?“, întreabă Putin. „Ah, da, zise Iosif Vi­sa­rionovici, ştiam că la primul sfat nu vei avea nici o obiecţie!“