La moartea unui dictator

Fidel Castro a întreținut până la capăt utopia comunistă, în pofida tuturor evidențelor, încercând să demonstreze că „sistemul comunist“ funcționează. N-a reușit.

Andrei Cornea 29.11.2016

De același autor

 

Moartea lui Fidel Castro, dictatorul cuban co­mu­nist, vine într-un moment când, chiar sub con­ducerea fratelui său, Raul Castro, Cuba în­cear­că timid, dar totuși vizibil să îngroape moș­tenirea sinistră a lui El Comandante. Deja per­mi­te mici întreprinderi private, relaxează unele in­terdicții, admite – deși prețul rămâne pro­hi­bi­tiv – ceva Internet, încurajează turismul in­ter­național și, mai ales, face pași spre reluarea relațiilor economice și umane cu Statele Unite. „Marele inamic“, reprezentat de Barack Oba­ma, a vizitat deja statul din Caraibe și s-au re­lu­at relațiile diplomatice dintre SUA și Cuba, du­pă decenii de întrerupere. Oricâte zile de doliu național ar decreta regimul, oricâte lacrimi ar văr­sa stângiștii de pretutindeni sau admiratori or­bi precum Justin Trudeau ori Diego Ma­ra­do­na, un lucru e limpede: cu cât spectrul lui Fidel Castro va fi exorcizat mai repede, cu atât țara se va deschide mai repede și va fi mai bine pen­tru cubanezii din Cuba sau din exil.

 

Cuba este încă o țară nefericit de săracă, ră­ma­să în urmă cu deceniile, cu mâncarea cartelată, cu infrastructură delabrată, cu deținuți politici, cu poliție politică pretutindeni, cu magazine spe­ciale pentru turiști și nomenclatură. Iar da­că azi pare a fi ceva mai bine decât acum câțiva ani este nu fiindcă socialismul cubanez ar fi ob­ținut în sfârșit o victorie împotriva imperia­lis­mu­lui și a capitalismului yankeu, nu fiindcă „ca­maradul Fidel“ ar fi avut, totuși, un pic de dreptate, ci tocmai invers: e mai bine deoarece „camaradul Fidel“ a început să moară politic cu zece ani în urmă, când s-a retras de la pu­tere, decesul fizic petrecut acum câteva zile ne­fiind decât încheierea unei lente, prea lente, ie­șiri din scenă.

 

Fidel Castro a fost un inamic al libertății; în nu­mele „revoluției“ a persecutat, a comandat uci­derea unor oameni nevinovați, a alungat din Cu­ba milioane de oameni, a purtat războaie „de eliberare“ în Africa, contribuind la sără­ci­rea și nefericirea țărilor respective; până în 1990 a primit susținerea economică și politică a URSS și a țărilor comuniste (inclusiv Ro­mâ­nia), în calitatea sa de „cap de pod“ comunist în coasta Statelor Unite, pe care era cât pe ce să le implice într-un război nuclear cu URSS. Dar poate nimic nu-i mai grav decât faptul că a întreținut până la capăt utopia comunistă, în pofida tuturor evidențelor, încercând să de­mon­streze că „sistemul comunist“ func­țio­nea­ză. N-a reușit.

 

Unii mai cred chiar și azi că ideea comunistă e un lucru bun, dar că a fost greșit aplicată. Lu­crurile stau însă exact pe dos: ideea comunistă e un lucru rău, împotriva naturii umane; totuși, când lucrurile n-au stat sau nu stau atât de rău în prac­tică, aceasta se datorează faptului că a fost rău, adică deficitar aplicată. Cu cât mai deficitar (precum în Ungaria lui János Kádár ori în China ca­pi­talismului de partid de azi), cu atât mai funcțională a devenit economia și în general mai vie societatea. Chiar și Lenin se pare că a înțeles acest lucru, atunci când a permis NEP-ul, adică o reinserție de capitalism în eco­nomia etatizată sovietică. În ter­meni abstracți: cu cât utopia e mai fi­surată, cu atât devine mai supor­ta­bilă. (Firește, nu utopia propriu-zis e suportabilă, ci „umplutura“ ei non­utopică.) Poate – cine știe – vina e a na­turii umane: instinctele de posesie sunt încă prea vii în noi, pentru ca să putem trăi în aerul pur al fra­ter­nității universale și al proprietății co­lective. Nu degeaba au căutat ideo­lo­gii un „om nou“ și, pentru că nu l-au găsit, au încercat să-l producă cu aju­torul lagărelor de muncă și al în­doc­trinării de masă. N-a folosit la nimic. În final, istoria a făcut o buclă, în­cer­când pretutindeni, de decenii, unde utopia a fost politică de stat, să „re­cu­pereze“ timpul pierdut, să refacă țe­sutul social și moral destrămat, să re­inventeze economia adevărată, să re­inventeze politicul, să reafirme na­tu­ra umană în toată imperfecțiunea ei. A reușit mai mult sau mai puțin, cum știm, și cu atât mai bine și mai re­pede a reușit, cu cât utopia și-a avut contururile mai puțin ferm tra­sate.

 

Ce-a rămas din Fidel Castro? Un corp care va fi cremat printre multe la­crimi ipocrite – unele, poate, și sin­cere – și printre condoleanțele cir­cum­stanțiale, unele penibile, sosite de la diverși șefi de state și de gu­verne. Și o moștenire politică pe care nimeni, nici măcar fratele său, ac­tualul conducător al statului, nu mai vrea s-o asume ca atare. La moartea acestui fanatic revoluționar și dic­ta­tor rămân ruine, vieți pierdute, des­tine frânte, tone de discursuri ili­zi­bile și o sinistră paranteză a istoriei pe care istoria se pregătește să o în­chidă. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22