La timp!

N-are rost să mai comentăm ridicolele evenimente politice din ultimul timp, încheiate cu votarea guvernului Orban III de către o majoritate pesedistă echipată cu măști de protecție și punând în urne bile dezinfectate, în timp ce o mulțime de liberali nu puteau vota fiind izolați la domiciliu, suspecți de infectare cu coronavirusul cel nou. I-am văzut cu uluire pe Iohannis rigid și incapabil să se desprindă la timp de scenariul, devenit imposibil, al anticipatelor, pe Orban ținând cu dinții de fotoliul de prim-ministru, pe ministrul de finanțe Cîțu, prim-ministru desemnat în dorul lelii, fugind de răspundere cu câteva minute înainte de începerea votului și apoi justificându-se prin supușenia necondiționată față de partid, pe pesediști votând la ordin exact același guvern pe care-l răsturnaseră cu o lună în urmă – am râde cu poftă de toate, dacă vremurile nu ne-ar îndemna spre gravitate. Simplu spus, politicienii noștri au confirmat confuziile lor morale, dar mai ales absența simțului realității, sau cum am vrea să traducem acea calitate eminentă a omului politic, pe care Aristotel o numea „phronesis”.

Bine. Avem acum un guvern cu puteri depline. Avem și stare de urgență. Ce-ar trebui să facă guvernul, în condițiile pandemiei Covid-19? Un singur lucru esențial, după părerea mea: să acționeze la timp și nu mai târziu. Să facă ce-i de făcut și nu mai puțin. Să asculte de specialiști.Altfel spus, să nu ia exemplul rău al unor țări ca Italia, Spania, Franța sau Statele Unite. Experții o spun clar și numai cine nu vrea nu înțelege: numărul cazurilor de infectare cu coronavirus reale este mult mai mare decât numărul cazurilor confirmate prin teste. Nu se știe exact cu cât mai mare (depinde de mulți factori locali, inclusiv de numărul de teste efectuate). Totuși, se crede că în unele țări (precum SUA, Franța, Spania) numărul infectărilor reale poate fi de 5-10 ori mai mare decât al celor detectate, poate și mai mult. Marea majoritate a cazurilor sunt, cum știm, benigne: dar chiar și o rată modestă de 1% de cazuri grave conduce la 1.000 de astfel de cazuri pentru 100.000 de infectări, ceea ce, în condițiile suprasolicitării sistemului sanitar, poate ridica numărul morților la sute de victime. Este ceea ce se întâmplă acum în multe țări europene și se poate întâmpla și la noi – nu peste o lună sau cinci, ci în două-trei săptămâni. (Rata de multiplicare în progresie geometrică e responsabilă.)

În acest caz, e iluzoriu să crezi că mai poți izola foarte mult timp cazurile individuale și „contacții” lor. Faptul că izolarea s-a făcut până acum (15.03), pare-se relativ eficient, e însă important: s-a întârziat măcar cu două săptămâni explozia. (Dar să nu ne închipuim că n-au scăpat foarte multe cazuri nedetectate, în urma influxului de oameni care s-au întors mai ales din Italia.) Deja măsuri severe de limitare a circulației persoanelor s-au impus și se impun în întreaga Europă. Scade fluxul la frontiere. Există deci răgazul pentru a face achiziții prețioase de materiale sanitare. Se poate pregăti din timp personalul și mări numărul locurilor din spitale. Am câștigat, prin urmare, un timp prețios. Acum, guvernul poate și trebuie să ia, în orice moment, și mai bine mai devreme decât mai târziu, măsuri decisive, în linia a ceea ce, eufemistic, se numește „distanțarea socială”. Iar statul trebuie să impună aceste măsuri la modul imperativ: cu interdicții, ordine, pedepse, la limită cu patrule militare. După două săptămâni, rezultatele se vor vedea: scăderea numărului de cazuri noi. Până la urmă, așa cum ne spun specialiștii, dar și unii șefi de guvern (Merkel, Macron, Johnson), este posibil ca, la un moment dat, circa 60% din populația globului să fie infectată cu Covid-19. E un fenomen natural, prezent în cazul virușilor gripali obișnuiți, față de care am căpătat un grad ridicat de imunitate. Întrebarea e când va fi acest „până la urmă”. Scopul acțiunilor statelor este ca această diseminare a coronavirusului să se facă cât mai lent (să fie „aplatizată” curba), pentru a minimiza impactul asupra sistemelor de sănătate, a da timp medicilor să pună la punct tratamente eficiente și oamenilor de știință și companiilor să dezvolte și să producă în masă un vaccin.

Europa (ca și SUA) s-a descurcat rău deocamdată, spre deosebire de unele țări din Asia, precum Coreea de Sud: a ezitat, a amânat, s-a aflat mereu cu un pas în urma infecției. N-a acționat unitar, deși avea mecanismele respective. Statele au adoptat politici diferite, uneori contradictorii. S-a sperat, probabil, împotriva avizului specialiștilor, că infecția Covid-19 se va atenua de la sine; alții au ascultat, pesemne, prea mult de îngrijorările (întemeiate în sine) economiștilor. România are încă șansa să evite ce-i mai rău (un relativ mare număr de morți, decurgând mai ales din incapacitatea sistemului medical de a susține o creștere bruscă a numărului de cazuri serioase). Dar măsurile trebuie să fie suficiente și la timp, oricare ar fi vociferările unora, încă nu bine treziți din somnul rațiunii.

Iar dacă guvernul va proceda astfel, s-ar putea ca, peste câteva luni, lumea să-și aducă aminte prea puțin și de circul politic involuntar de săptămâna trecută. //