De același autor
Republic acest text din 2020 și rămas, din păcate, cât se poate de actual. Voi adăuga numai atât: dacă Occidentul va fi învins în lupta globală de alte civilizații, precum cele din axa Rusia-China-Iran-Turcia etc., aceasta nu se va datora în ultimă instanță puterii militare, economice, politice a acestora, ci lipsei de încredere a unei părți a Occidentului în el însuși, a sentimentului că numai el e „vinovat”, în timp ce „celorlalți” li se cuvine orice „compensație”.
Am aflat zilele astea că Universitatea Yale a scos din programa obligatorie a studenților în științe umane un curs ținut (până acum câțiva ani), timp de decenii, de un celebru profesor de istoria artei, Vincent Scully. Cursul era numit „Introducere în istoria artei de la Renaștere până în prezent” și urmărea pulsul umanismului de-a lungul acestei perioade. De ce s-a întâmplat asta? Fiindcă, așa cum au explicat autoritățile responsabile, cursul „privilegia arta albilor, bărbaților, europenilor”. Se va oferi, în schimb, un curs care să ofere „o perspectivă globală” și care, mai ales, să combată europocentrismul, adică, de fapt, umanismul și continuatorii săi.
Ironia – fără îndoială rămasă ascunsă celor care au venit cu o asemenea intervenție woke sinistră – e că însăși ideea unei perspective globale asupra artelor, a culturilor și civilizațiilor în ansamblu a fost inițial una „occidentală, albă și masculină”. Într-adevăr, asta era concepția stoicilor din Antichitate, cei dintâi gânditori, pe câte știu, care să se fi considerat pe ei nu doar greci, ci și „cetățeni ai lumii” (kosmopolitani). Ei erau, regretabil, albi, bărbați și europeni sau asimilați acelei culturi care a întemeiat cumva Europa – cea elenică. Iar un epicurean din secolul al II-lea, Diogenes din Oinoanda, alb și el, bărbat, greco-roman (ba în plus și foarte bogat), a reluat astfel ideea (pe care a pus-o să fie săpată cu litere monumentale într-o faleză de stâncă):
„În orice parte a pământului, toți oamenii au – fiecare – altă patrie; dar față de întreg cuprinsul acestei lumi, întreg pământul este o singură patrie a tuturor și lumea e o singură casă”. Or, viziunea aceasta universalistă și umanistă a fost multă vreme și în foarte multe locuri o raritate.
Într-adevăr, oamenii de pretutindeni tind să fie etnocentrici – în sensul de a-și venera propria patrie sau, mai exact, propriul trib, propriii strămoși, propriile cutume, propriii zei și de a-i desconsidera pe alții, și de a disprețui tot ceea ce le aparține lor. Nicio cultură n-a făcut excepție. Pentru chinezi, China era „Imperiul din mijloc” (loc privilegiat), iar toate celelalte popoare erau semiumane. Japonezii se considerau – până la război – o rasă superioară tuturor. Aztecii precolumbieni organizau hecatombe de jertfe omenești pe care trebuiau să le furnizeze triburile învinse, considerate inferioare, bune numai de hrănit nesațul zeilor. În regulă generală, „celălalt”, „străinul” – cel de alt neam, ba chiar ținând de o categorie socială inferioară – era pretutindeni în lume înjosit, ținut în sclavie, chiar considerat neuman. Castele inferioare, sudra, paria, la hinduși erau – până de curând – „de neatins”; pentru slavi, germanul era numit „ne-meț”, adică „nevorbitor”, iar grecul îi spunea celui de neam negrec „barbaros”, adică „bâlbâit”. Regii africani din Evul Mediu organizau vânători de oameni printre triburile subjugate, spre a procura sclavi pe care apoi îi vindeau negustorilor de sclavi europeni. La europeni, Diavolul era (și este) pictat în negru, ca să fie altfel la piele decât „oamenii”; la africani era pictat în alb din aceleași motive. Cel disprețuit sau înjosit își merita soarta, chipurile: Eva păcătuise prima, înaintea lui Adam, și deci neamul femeii merita să fie „în puterea bărbatului”; Ham, fiul lui Noe, considerat a fi negru, și urmașii lui meritau să fie robii fraților săi (Sem și Iafet), fiindcă Ham văzuse genitalele tatălui lor beat; amaleciții și moabiții, urâți de evreii biblici, proveneau, chipurile, din incestul străbunului lor Lot cu fiicele sale. În schimb, pentru eleno-egipteni, evreii erau o rasă urâtă de zei, care fusese alungată din Egipt deoarece ar fi fost infectată cu o boală contagioasă. Principiul să-l urâm pe „celălalt” răspunde unui instinct generalizat, pe care se pare că îl avem în comun cu cimpanzeii, „verii” noștri buni.
Etnocentrismul a fost, așadar, universal în toate civilizațiile – de la asirieni la germani și de la incași la japonezi. Așa cum tot universale au fost sclavia și subjugarea femeii. Dar numai în Europa a apărut, timid și rar la început, tot mai apăsat ulterior, opoziția la acestea – și nu numai pur religioasă și discursivă, importantă și ea totuși (precum la unii profeți biblici și în creștinism), dar și politică și socială. Niciun stat musulman – indiferent dacă e vorba de Califatul arab sau, mai târziu, de Egipt, de Imperiul Otoman ori Emiratele berbere – n-a desființat sclavia și nici măcar comerțul cu sclavi, ci dimpotrivă, le-a stimulat până târziu în epoca modernă. Regatele creștine europene, aflate sub influența Luminilor, sunt cele care au desființat comerțul transatlantic cu sclavi în secolul al XVIII-lea, iar apoi au desființat cu totul sclavia din colonii.
Firește, nu o dată, în cultura europeană s-au născut concepții care să justifice inegalitatea dintre oameni, precum antisemitismul și rasismul moderne: prin asta însă europenii au urmat același impuls natural pe care îl constatăm la extrem-orientali, la incași, la vechii egipteni, la africani. Dar nu e permis să omitem că tot cultura europeană este aceea care a născut și antidotul: curente care să promoveze unitatea și egalitatea tuturor oamenilor – întâlnim astfel de curente începând cu stoicii și Epicur, până la Bartolomeo de Las Casas și de la umaniști, până la Lumini, la principiile Revoluției Franceze și la liberalismul modern. Eliberarea femeii și apoi feminismul nu s-au născut nici în Africa, nici în lumea musulmană, nici în cea confucianistă, care au subordonat complet femeia. Au apărut în cultura occidentală modernă și din ideile pur europene de egalitate și libertate. Ce-i drept, Șaria islamică i-a tolerat pe evrei și pe creștini, în Evul Mediu, dar i-a considerat inferiori sub toate aspectele. Adevărata toleranță religioasă, bazată pe egalitate în raport cu un stat de tip secular, fără preferințe religioase, rămâne de neconceput până azi în oricare altă cultură, în afara celei europene moderne sau a acelor culturi care s-au inspirat din cultura europeană. Colonialismul și imperialismul sunt cu siguranță fenomene universale: aztecii, asirienii, mongolii, arabii, romanii, otomanii n-au făcut excepție, la vremea puterii lor. Dar numai în Imperiul Roman a apărut la un moment dat (212), prin decretul împăratului Caracalla, o cetățenie unică și egalitatea în fața legii pentru toți oamenii liberi ai imperiului, indiferent de originea, limba, religia și rasa lor. A fost o schiță a cetățeniei europene de azi și, poate cine știe, a cetățeniei universale de mâine.
Laudă Europei! //
