“Lemnul stramb al umanitatii”

Saptamana trecuta, cred ca multor americani le-a fost rusine de tara lor atunci cand au vazut la televizor urmarile uraganului Katrina. Si noua ne-a fost, pentru ei. Cateva zile, cea mai puternica si mai bogata tara din lume s-a infatisat ca o amarata de tara din lumea a treia lovita de un tsunami sau un taifun violent: mii de victime, haos total, legea junglei, deruta autoritatilor, lipsa de prevedere etc. Daca, dupa 9.11.2001, America a aratat o fata grava, dar nu lipsita de eroism, acum fata i-a fost lamentabila, ba chiar sinistra. Cum a fost posibil? Se stia de demult ca, alaturi de un atac terorist asupra New York-ului si un cutremur devastator la San Francisco, un uragan violent la New Orleans reprezinta cea de-a treia amenintare majora la adresa unui oras american. De ce nu s-a actionat? Se stia ca digurile care opresc inundarea acestui oras aflat in mare parte sub nivelul marii vor ceda la un uragan de gradul 4 sau 5. De ce nu au fost intarite din timp? Uraganul a fost anuntat din timp. Populatiei i s-a ordonat sa plece dintr-un oras de dimensiunea Bucurestiului. Multi au plecat - cei mai instariti, clasa de mijloc. Se stia insa ca o mare parte a populatiei acestui oras traieste sub pragul de saracie si ca acestia nici nu au unde pleca, nici nu au mijloacele de a pleca. Se stia ca acestia - in imensa majoritate negri - vor ramane captivi intr-un oras care va fi inundat. De ce nu s-a organizat evacuarea din timp a populatiei cu mijloacele imense pe care America le poate pune la dispozitie atunci cand o doreste? Sa fie vorba despre reversul intunecat al “eticii protestante” care ghideaza administratia actuala si in virtutea careia mizeria este semnul damnarii?
Si de ce, odata orasul inundat, nu s-a intervenit prompt, pentru a se pune capat haosului? De ce armata a asteptat patru zile? Cum de s-a permis transformarea acestui oras intr-o jungla?
Asemenea intrebari si alte multe si le pun, zilele acestea, chiar americanii. Dar si le pune si lumea intreaga, caci ce se intampla cu America ne preocupa pe toti profund, si asta dincolo de simpatia sau antipatia pe care le-o purtam americanilor. America nu este o tara printre celelalte, nici o tara importanta, sau mare, sau puternica numai, nici macar numai singura supraputere, ci, intr-un fel, reprezinta rezumatul si chintesenta lumii noastre in ansamblu: cu binefacerile sale tehnice, cu diversitatea sa enorma, dar si cu mizeriile ei, cu saracia ei, cu fanatismul ei, cu curajul ei. Este poate simbolic din acest punct de vedere ca a fost lovit tocmai New Orleans - orasul al carui centru mai pastreaza ceva din parfumul civilizatiei franceze, unde, de asemenea, se inalta zgarie-norii caracteristici civilizatiei yankee si unde, in fine, multi dintre urmasii sclavilor negri locuiau in slums-uri din ajutoare sociale, incapabili sa plateasca fie si pretul unui bilet de autobuz care sa-i fi scos la timp din orasul amenintat de uragan.
Ar fi ridicol sau superficial zilele acestea sa aratam cu degetul la America cu dispret sau sa ne eliberam de frustrarile proprii privindu-i de sus pe americani fiindca s-au dovedit mult inferiori asteptarilor avute de la ei. Antiamericanismul sau Schadenfreude sunt astazi mai deplasate decat oricand. Cine sunt mai breji? Germanii? Fereasca Dumnezeu! Rusii, chinezii? Ridicol. Francezii? Amintiti-va de Teroare! Elvetienii? Amintiti-va de Geneva lui Calvin. Spaniolii? Amintiti-va de Inchizitie! Romanii? Amintiti-va de mineriade! Etc. Asadar, noi insine suntem ca America - sau mai rau: oriunde am fi, suntem cel mult ca ei - sau mai rau: neglijenti, superficiali, violenti, incontinenti, inchisi in egoismul nostru. Politicienii nostri sunt ca ai lor - sau mult mai rau; valorile in numele carora ne-am angajat le incalcam ca si ei - sau mult mai des. In schimb, nu avem entuziasmul lor, optimismul lor, eficienta lor, puterea lor. In fine, noi insine traim, cu totii, ca si ei, pe o pojghita de civilizatie, care se fisureaza la orice soc ceva mai violent. Bestia doarme provizoriu in fiecare din noi - sau in aproape toti - si nu numai in ei. Toti ne incalcam promisiunile, toti ignoram avertismentele celor stiutori, toti suntem ipocriti, dar, in general, lucrurile ne merg satisfacator, cat timp pojghita rezista. Asta pana intervine exceptia, catastrofa (individuala sau colectiva). Fericiti sunt aceia care, datorita norocului, n-au aflat inca, din propria experienta, ce putin valoreaza, odata deschisa paranteza exceptiei!
Kant constata candva cu tristete ca “lemnul umanitatii e prea stramb ca sa iasa ceva drept din el”.
Katrina ne-a aratat acum, in stilul ei, nu tocmai filozofic, “lemnul stramb al umanitatii”. Al umanitatii, nu numai al Americii.