De același autor
Acum, eu n-am informații „pe surse” și nici nu cunosc oameni politici influenți care să-mi dea lămuriri competente. Totuși, constat cu stupoare că nimeni practic n-are o explicație convingătoare și coerentă. Sigur, existau tensiuni între PNL și USR de la bun început. În special acolo unde USR era un concurent puternic pentru liberali (în Ardeal), existau multe conflicte și mai ales activiștii celor două partide se detestau reciproc. Se poate, de asemenea, admite că cursa electorală din ambele partide, dar mai ales din PNL, a intensificat starea conflictuală.
Și totuși. Existau liderii naționali ai PNL, care știau foarte bine că ruperea coaliției ar putea fi un dezastru pentru partid – ceea ce se arată deja în toate sondajele. Interesul lor politic major fiind să rămână la putere, și neputând-o face, în principiu, decât fie în coaliție cu USR, fie cu PSD, trebuia să fie evident că alianța cu partenerul mai mic decât PNL era preferabilă unei alianțe cu un partener mai mare și mult mai puternic. Cel puțin așa ar fi raționat un Machiavelli, adică cineva care n-ar da doi bani pe „binele public” și care ar fi făcut numai calcule de putere. Cât despre „ardeleni”, s-or teme ei de concurența USR, dar oare de eventuala tăiere de fonduri din partea PSD (au mai văzut asta) nu se tem chiar deloc? Iar dacă cel care ar fi decis ar fi avut în vedere, fie și un minut pe zi, „binele public”, iarăși alegerea ar fi fost evidentă: căci ADN-ul antireformist și conservator-reacționar al PSD nu s-a schimbat peste noapte.
Îndeosebi exista președintele Iohannis, ale cărui interese deopotrivă de putere și idealiste mergeau clar în direcția păstrării cu orice preț a coaliției. Iar președintele avea toate prerogativele și puterile de a o ține.
Or, am constatat cu stupoare nu numai că n-a făcut nimic pentru a o păstra, dar și că a fost factorul decisiv în torpilarea ei, din momentul că a acceptat – pe loc aproape – remanierea ministrului de justiție Stelian Ion.
De fapt, președintele a comis, în ultima jumătate de an, trei greșeli enorme: i-a provocat fără sens pe cei de la USR, aproape îndemnându-i să iasă din coaliție; l-a susținut necondiționat pe Florin Cîțu, un om slab, vanitos, cu un caracter mizerabil; a declarat „practic” pandemia închisă în vară, descurajând efortul de vaccinare, și totodată n-a cerut guvernului să se pregătească corespunzător pentru valul patru, despre care știa că va lovi în toamnă. Nu am nicio explicație convingătoare pentru aceste trei greșeli, alta decât un raționament complet fals, bazat pe informații distorsionate grav și mergînd împotriva bunului-simț, a evidenței, a experienței și, cum spuneam, a propriului interes de putere.
Încă prin iunie-iulie, președintele avea mijloacele și timpul de a imprima o direcție pozitivă lucrurilor: avea autoritate, avea putere, avea guvern, avea majoritate. Se puteau vota în procedură de urgență câteva legi indispensabile care să oblige pe toți salariații la „pașaport verde” (ca în Italia) și care să sancționeze medicii antivacciniști. Putea cere să existe din timp un plan rațional pentru testarea elevilor în școli. Urmau să sosească banii din PNRR și se puteau deja gândi reforme. Totul cu o condiție: să țină laolaltă coaliția și să „coasă” la loc cât mai repede rupturile apărute între parteneri. Lucrurile erau evidente, destul de simple și analiza riscurilor elementară. Or, în loc să fie parte a soluției, președintele a fost parte a problemei, mai rău, a fost și este marea problemă. (În particular, trebuia să-l susțină pe Orban – factor de unire – la președinția PNL și nu pe Cîțu – factor de dezunire.)
Gesturi dovedite ca eronate au făcut și alții, firește. Dar în cazul lui Iliescu ori al lui Năstase, Băsescu, chiar Dragnea, erorile – mai mari sau mai mici – au avut întotdeauna explicații destul de evidente. Acum – repet – nu înțeleg și nu întrevăd nici la alți comentatori o explicație plauzibilă. Vedem jucându-se o piesă, pe alocuri tragică, în alte momente cu accente de farsă și comedie bulevardieră, care pare scrisă la voia întâmplării. Se spune că, pentru a bate la mașină la întâmplare o dramă de Shakespeare, unei maimuțe i-ar trebui vreun miliard-două de ani. I-ar cere mult mai puțin ca să bată drama pe care o trăim noi și, având în vedere aparentul ei haos, cred că lucrează deja intens. //
