De același autor
O prima deosebire importanta este “tehnica”, constand in calendarul electoral diferit al alegerilor dintre cele doua tari: in Romania alegerile prezidentiale si cele parlamentare sunt simultane, in Franta alegerile parlamentare urmeaza sa se tina in iunie.
Astfel ca multi comentatori francezi au numit cel de-al doilea tur al alegerilor prezidentiale “primul tur al alegerilor legislative”. Stanga nu se consoleaza cu pierderea puterii si cel putin socialistii, comunistii si verzii vor forma o coalitie. Pe de-alta parte, dreapta parlamentara, raliata in jurul realesului Jacques Chirac, spera sa obtina o majoritate clara in viitorul Parlament. Acesta este si rolul guvernului de tranzitie condus de Jean-Pierre Raffarin, un om quasi-necunoscut pana acum cateva luni, impus de Chirac. E un guvern care s-a declarat cam pompos “guvernement de mission”, dar a carui unica misiune reala pare a fi sa convinga pe cat mai multi francezi ca numai coalitia de dreapta poate rezolva problemele tarii.
O alta deosebire tine de sistemele electorale existente: in Romania - sistemul proportional cu prag de 5% pentru intrarea in Parlament; in Franta - sistem majoritar cu doua tururi de scrutin. Acest sistem presupune ca orice candidat care, la primul tur de scrutin, obtine minimum 12% din voturile circumscriptiei ajunge in al doilea tur de scrutin. Practic, aceasta inseamna ca, de cele mai multe ori, doi sau trei candidati isi vor disputa voturile electoratului, formand, in cel de-al doilea caz, ceea ce se numeste o “triangularité”. Vor fi avantajate, pentru obtinerea unei majoritati relative, partidele sau coalitiile puternice si gruparile care sunt capabile de aliante si aranjamente intre ele. Asa se face ca sondajele de opinie prezic stangii ceva mai multe voturi, dar dau dreptei ceva mai multe locuri in viitorul Parlament. In schimb, Frontul National - complet izolat pe scena politica franceza -, al carui lider castigase 17% din sufragii la primul tur de scrutin, nu va detine, conform acelorasi predictii, mai mult de 5 locuri in viitorul Parlament. Mare deosebire fata de Romania, unde PRM ramane, dupa alegerile parlamentare si prezidentiale, nu numai un partid care si-a impins candidatul in cel de-al doilea tur de scrutin, dar si cel de-al doilea partid al tarii, dupa numarul locurilor din Parlament!
Aceste consideratii ne conduc la o prima deosebire esentiala: daca, in ambele tari, coalitia de la putere (centrul-stanga in Franta, centrul-dreapta in Romania) a suferit o infrangere serioasa, nereusind sa participe la cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidentiale, in Franta stanga ramane o forta impresionanta, care, daca nu va castiga alegerile legislative, va ramane totusi principala forta a opozitiei in viitoarea legislatura, in vreme ce in Romania dreapta s-a naruit aproape total: PNTCD a iesit din Parlament, iar PNL si PD au fost reduse la rolul de opozitie decorativa. Din 2000 Romania are un sistem politic profund dezechilibrat, unde cel mai mare partid de opozitie este de tip extremist. Or, e aproape imposibil ca rezultatul alegerilor din Franta sa produca un rezultat asemanator.
Continuand aceeasi linie de argumentare, trebuie observat ca prabusirea dreptei din Romania este in mare masura consecinta incoerentei guvernarii si a erorilor mari facute de ea intre 1996-2000. Dimpotriva, guvernarea Jospin a avut multe merite, recunoscute de mai toti comentatorii, printre care o crestere economica sustinuta, chiar daca au existat si nerealizari, penalizate de electorat. Ce a aparut ca nesatisfacator a fost mai ales campania electorala a fostului prim-ministru, iar dispersia voturilor i-a redus si mai mult sansele. Totusi, ar fi cu totul nedrept sa-l asemanam pe Lionel Jospin cu Victor Ciorbea sau Radu Vasile, din pricina mediocritatii politice incalificabile a ultimilor doi, dar si cu Mugur Isarescu, din pricina “neutralitatii tehnocratice” a acestuia din urma.
La capitolul asemanari, s-a invocat de obicei reorientarea similara dintre cele doua tururi de scrutin a unei parti a electoratului celor doua tari: in Romania votantii centrului dreapta l-au ales, cu destule noduri in gat, pe Ion Iliescu, in timp ce votantii stangii l-au ales, cu la fel de multa antipatie, pe Jacques Chirac - totul pentru a bara ascensiunea unui lider extremist - C.V. Tudor, respectiv J.-M. Le Pen. Pe fondul acestei asemanari reale, exista insa o deosebire semnificativa. In Romania, reorientarea electoratului reformist a fost ceruta de un mic numar de organizatii (printre care GDS), a fost tratata cu dispret sau cu condescendenta de diversi “mai bine stiutori” (de la Alianta Civica, Solidaritatea Universitara ori PNTCD) si a primit un raspuns “caldicel”, sosit numai de la o parte a electoratului de centru-dreapta. Absenteismul a ramas important chiar si la al doilea tur de scrutin, mai ales printre tineri, care ori n-au votat, ori, atunci cand au facut-o, s-au orientat in majoritate spre C.V. Tudor. Sa mai mentionam faptul ca regiunile cele mai “europene” ale Romaniei, Transilvania si Banatul, au dat neobisnuit de multe voturi liderului PRM, chiar si la al doilea tur de scrutin, oferind, in acelasi timp, rate mari de absenteism. Dimpotriva, Ion Iliescu a fost votat disciplinat si masiv numai de regiunile cele mai sarace din Moldova si Muntenia si de populatia maghiara.
In Franta, imediat dupa aflarea rezultatului primului tur de scrutin, grupuri de sute de tineri - mai ales liceeni si studenti - au iesit spontan pe strazi pentru a protesta impotriva liderului FN si a ideilor sale. (Unde s-a vazut asa ceva la Bucuresti sau la Timisoara?) In zilele urmatoare, aceste miscari au luat amploare, culminand cu manifestatiile de 1 mai, cand Franta a cunoscut una dintre cele mai mari demonstratii de la evenimentele din mai 1968. Dar aceasta “tresarire republicana” - cum a fost ea numita de presa -, pentru a bara calea extremei drepte, nu s-a oprit odata cu victoria zdrobitoare a lui Chirac, obtinuta cu ajutorul votului masiv al stangii si al unei mobilizari electorale exemplare, de peste 80%. Ziarele au relatat ca, in zilele ce au urmat primului tur de scrutin, partidele, dar si numeroase asociatii civice, au cunoscut un numar record de cereri de inscriere venite din partea tinerilor, doritori sa se opuna xenofobiei, rasismului, izolationismului, propagate de Le Pen. Iar procesul pare sa continue. “O generatie de tineri militanti s-a nascut pe 21 aprilie, cateva minute dupa ora 20 si in zilele care au urmat anuntul ca Jean-Marie le Pen a intrat in al doilea tur de scrutin” - scria Le Monde.
Nimic asemanator, nici pe departe, in Romania: dupa 2000, participarea politica a tinerilor nu numai ca nu a crescut, dar probabil ca s-a redus si mai mult. Si, in general, apatia politica din Romania, intrerupta numai de mici scandaluri si barfe, ramane netulburata, iar partidele politice democratice din opozitie par sa nu fi inteles nimic din infrangerea lor de acum doi ani.
Pe scurt, marea diferenta este ca Franta, in pofida marilor sale probleme, uneori defectuos tratate, ramane o tara in profunzime democratica, animata de un autentic “spirit republican”, de un ethos protestatar neimblanzit. In Romania, unde, vorba lui Gáspár Miklós Tamás, intelighentia nu a stiut cum sa discrediteze mai din plin revolutia din 1989, democratia si reformele au ceva sanse numai fiindca sunt, ca intotdeauna, venite de “sus”, si nu fiindca sute de mii de oameni ar fi dispusi sa le ceara in strada, in partide sau la urne. Lucrurile, totusi, par sa nu deraieze din pricina vointei si a prudentei unor lideri politici realisti sau deveniti realisti, precum Adrian Nastase, Ion Iliescu, Markó Béla, incurajati, stimulati, presati de organismele internationale - NATO, UE. Sau, pentru a formula altfel, marile analogii dintre Franta 2002 si Romania 2000 constau mai ales in asemanarile de familie indubitabile dintre Le Pen si C.V. Tudor, dar mult mai putin in capacitatile, autenticitatea si amplitudinea angajamentului liberal-democratic si civic al fortelor ce le-au stat sau le stau impotriva celor doi extremisti.
“Tresarire republicana” la noi? Moft, monser!
