Marea șansă

Din acești treizeci de ani, dacă extragem pe cei patru ai Convenției Democrate, încă doi între 2004-2006, cât timp Alianța DA a funcționat, apoi încă vreo trei ani (2009-2012) cu guverne conduse de PDL fără PSD și, în fine, 2016, cu guvernul „tehnocrat“ Cioloș, constatăm că douăzeci de ani au fost cu guverne conduse de PSD. Și chiar când PSD nu a condus direct guvernul, el a dominat parlamentul sau a susținut un guvern minoritar, precum cel al lui Călin Popescu-Tăriceanu în 2007-2008. Dar PSD a dominat perioada și țara mult mai solid prin controlul aparatului birocratic, prin oamenii săi din ministere, agenții, inspectorate școlare și, bineînțeles, prin majoritatea „baronilor locali“ și a consiliilor locale din mediul rural și orașele mici. Mai mult, chiar acolo unde puterea locală nu s-a aflat temporar în posesia PSD, „coabitările“ cu acest partid au fost numeroase. De asemenea (iar fenomenul s-a accentuat mult în ultimii ani), „pesedizarea“ a cuprins o parte a justiției, CCR, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Poliția, Jandarmeria etc. Deși PSD n-a deținut președinția decât zece ani, a reușit să compenseze parțial această lipsă reducând practic prerogativele executive ale Președintelui României. Pe scurt, PSD a dominat societatea timp de treizeci de ani, chiar și atunci când nu a guvernat sau chiar acolo unde nu a guvernat și, astfel, rămânând mereu cel mai mare partid din parlament, a reușit să-și impună voința, fie și când s-a aflat, pentru scurtă vreme, în opoziție.

Practic, felul în care arată azi România se datorează mult acestei dominații de treizeci de ani a PSD, un partid care, în mare măsură, a perpetuat mecanismele de conducere moștenite de la PCR, strămoșul său nerecunoscut. Pe de altă parte, această dominație s-a bazat pe un tip de conservatorism rural (foarte departe de social-democrația europeană), în virtutea căruia, la modul general, părțile mai rămase în urmă socio-cultural și economic ale societății și regiunile mai puțin dezvoltate ale țării au dominat politic părțile și regiunile mai dezvoltate. De aceea, chiar dacă, mai ales după intrarea în UE, imperativele reformelor de toate felurile n-au putut fi evitate, se poate spune că România s-a dezvoltat mai încet și cu mai multe rețineri decât ar fi făcut-o dacă partea sa mai avansată ar fi dominat politic partea mai lăsată în urmă. „Regimul Dragnea“ n-a făcut decât să exacerbeze această situație, să ducă la paroxism această „dominație a inferiorului“), dar premisele au fost puse încă de la începutul lui 1990, când activiștii lui Ion Iliescu se foloseau de deviza „IMGB face ordine“, pentru a-i mobiliza pe muncitori împotriva manifestanților anti-FSN.

Iată că 2019-2020 oferă o extraordinară oportunitate pentru destinul și progresul viitor al țării, oportunitate deja prefațată după alegerile europarlamentare: alungarea PSD, nu numai de la guvernare, dar și de la dominarea societății românești. De aceea, tocmai asta este miza alegerilor prezidențiale: împiedicarea d-nei Dăncilă să ajungă în turul doi și să concureze – chiar fără șanse – pentru președinție împotriva lui Klaus Iohannis. Dacă se va reuși acest deziderat, destructurarea PSD se va accentua, activiștii săi se vor demobiliza și sunt posibile înfrângeri nete la localele și parlamentarele din 2020. Evident, ocazia trebuie să fie înțeleasă și valorificată înțelept de opoziție.

Iată de ce, în particular, mi se pare irelevant dacă grotescul Guvern Dăncilă va mai supraviețui până la prezidențiale, până la locale sau chiar până la parlamentare ori dacă va cădea în săptămânile următoare. Fiindcă, chiar dacă guvernul PSD ar pleca în această perioadă, în absența alegerilor dominația PSD ar continua neștirbită ca și până acum, iar posibilitatea de a o bloca va fi nulă.

Trebuie deci să avem clar în minte scopul major al luptei politice din aceste momente: nu luarea în stăpânire a guvernării de la PSD – lucru care s-a mai întâmplat, dar care nu a avut rezultatele sperate –, ci eliminarea dominației PSD, dominație care s-a dovedit aproape mereu o frână în calea dezvoltării României – ceea ce nu s-a întâmplat practic niciodată de treizeci de ani. Există deci, pentru întâia oară în generația noastră, această mare șansă. Va fi opoziția – ea însăși „pesedizată“ în unele părți ale ei –, dar și societatea românească într-un sens larg, divizată de conflicte și viziuni foarte diferite asupra vieții – la înălțimea acestei șanse, pe care nu ne putem abține s-o numim „istorică“? //